munaf

Deși redactat într-o limbă de lemn menită a-l face invidios pînă și pe Iosif Vissarionovici Stalin, Declarația Președinției despre aducerea în țară a lui Muhammad Munaf, condamnat pentru acte de terorism în 2008, felicită Serviciul Român de Informații „pentru contribuția pe dimensiunea externă, pentru ampla operațiune desfășurată în această perioadă, în cooperare cu parteneri interni și externi”.

Spre deosebire de mulți confrați, n-am fost nedumerit de invocarea SRI.
Așa cum a dezvăluit Traian Băsescu pe Facebook, Operațiunea Aducerea lui Mohammad Munaf în țară a fost declanșată cu ani în urmă.

Ca și în cazul lui Nicolae Popa, al lui Omar Hayssam, principalul temei al efortului l-a reprezentat necesitatea de a demonstra forța statului român.

Problema aducerii lui Mohammad Munaf în țară s-a pus chiar din 2005, cînd – așa cum arată documentele WikiLeaks, publicate într-un număr anterior al cristoiublog.ro – Autoritățile române, în frunte cu președintele Traian Băsescu, s-au dat peste cap să-i convingă pe americani să ni-l prede.

Ca orice Mare aliat al unei țări mici, America ne-a dat cu flit.
În aceste condiții, după pronunțarea sentinței definitive, s-a format la SRI o echipă specială, care nu putea fi condusă decît de Florian Coldea, cel mai bun ofițer de informații român pe lumea arabă, cel care a condus și Operațiunea aducerea în țară a lui Omar Hayssam, echipă avînd drept misiune rezolvarea problemei Muhammad Munaf. Ca și în cazul Nicolae Popa, ca și în cazul Omar Hayssam, președintele Traian Băsescu, cel care a cerut SRI Operațiunile de aducere în țară a unor condamnați definitiv, a dat și el o mînă de ajutor intervenind în plan internațional.

De ce a fost atît de importantă aducerea lui Mohammad Munaf?
Nu numai pentru că astfel s-a demonstrat existența unui braț lung al legii românești, dar și pentru că încă din 2005, cînd au fost dovezi clare ale implicării decisive a lui Munaf în prima răpire, cea regizată de Omar Hayssam, manipulat să creadă că, eliberîndu-i în cele din urmă pe jurnaliști, va veni pe un cal alb în România și va fi iertat de toate dosarele penale. Ca jurnalist care m-am documentat în stil american despre Afacerea jurnaliștilor și am publicat, în 2005, aproape o sută de pagini de manuscris, cu documente, inclusiv provenite de la Bagdad, pot depune mărturie că Muhammad Munaf e cel care a mers în Piața din Bagdad pentru a căuta irakieni dispuși s-o facă pe teroriștii, e cel care a ținut legătura cu Hayssam pentru a-i spune cum decurge Operațiunea.

Mult mai important, Munaf deține cheia transformării unei comedii a Răpirii în ceea ce s-a numit Răpire adevărată. Eu îl suspectez chiar c-a fost, la ordin, unul din complicii celei de a doua răpiri, Operațiunea cu nume de cod Hîrtia de muște, deoarece Aliații voiau să stîrnească agitație în celulele teroriste adevărate prin apariția unei celule false. Despre astfel de Operațiuni ne dezvăluie amănunțit filmul Spy Game, tradus la noi, Spioni de elită, din 2001, cu Robert Redford și Brad Pitt. Pentru că celulele organizațiilor teroriste autentice tăceau în spațiul comunicării telefonice, CIA pune la cale un așa-zis atac terorist atribuit unei organizații noi, necunoscute. Alarmate celulele tradiționale se apucă să schimbe telefoane întrebîndu-se cine sînt autorii. Bun prilej pentru Agenție să localizeze organizațiile reale.

Aducerea lui Mohammad Munaf ar putea înlesni aflarea adevărului despre cea de-a doua Răpire, cea reală, deoarece prima, așa cum arată și Rechizitoriul în Dosarul Omar Hayssam, a fost doar teatrală.

În plus, deși Rechizitoriul pe baza căruia Omar Hayssam a fost condamnat îl desemnează pe Moahammad Muanf drept trimisul lui Omar la Bagdad, pentru a asigura comedia răpirii, la procesul lui Omar lipsește confruntarea cu Munaf. Poate acum se găsesc temeiurile legale pentru o redeschidere a dosarului.

Memoriile foștilor directori ai CIA (adevărate bestselluri cînd apar, spre deosebire de memoriile șefilor de Servicii românești care nu apar niciodată, deoarece aceștia habar n-au ce fac subordonații și, deci, le e imposibil să scrie ceva despre vreo Operațiune a Serviciului) au toate drept leitmotiv următoarea tînguire:
Cînd Agenția are un eșec, scrie toată lumea. Cînd are un succes, nu scrie nimeni.
Regula s-a aplicat cu strălucire la succesul care a fost pentru SRI Operațiunea Aducerea în țară a condamnatului definitiv Muhammad Munaf.

Practic, lovitura dată de SRI în domeniul său constituțional de activitate a apărut opiniei publice drept un fapt banal, dintre cele cărora presa abia dacă le dedică niște rînduri la rubrica Știri pe scurt.

Un Serviciu secret într-o democrație își trage forța din imaginea de instituție care justifică din plin banii alocați de la buget, ba chiar din imaginea de mîndrie stîrnită în cetățeni la gîndul că țara dispune de ofițeri de informații în stare să-i concureze pe cei de la CIA, FSB, Mossad.

Din acest punct de vedere, un succes precum aducerea lui Mohammad Munaf trebuia să devină un moment mediatic de excepție.
N-a fost așa.
Și asta nu numai din cauza regulii invocate de directorii CIA în privința raportului dintre succese și insuccese.
A fost un dezastru de comunicare publică și din vina felului în care a fost comunicată aducerea lui Muhammad Munaf.

Declarația lui Klaus Iohannis, postată pe site-ul Președinției, e o mostră de comunicare publică de tip stalinist folosită în 2015, anul în care nici măcar un primar de cătun dintr-un colț uitat al Planetei, nu-și mai poate permite să nu comunice.

E vorba, potrivit titlului, de o Declarație a Președintelui României.
Din cîte s-a vîzut duminică seara la tv, Klaus Iohannis e viu.
Păi, dacă e viu nu putea să iasă el în persoană și să spună textul scris de alții dar învățat pe de rost?

Nu neapărat de dragul lui, ci de dragul celor care au reușit să-l aducă în țară pe Mohammad Munaf, condamnat printr-o sentință definitivă cu șapte ani în urmă.

Dacă ar fi ținut o conferință de presă, așa cum sînt sigur ar fi făcut Traian Băsescu, succesul Operațiunii ar fi devenit un eveniment mediatic.

Dacă aș fi din conducerea SRI, m-aș gîndi cu groază la cum n-ar face nimic Președintele în cazul unui eșec spectaculos al Serviciului, cînd ar fi nevoie mai mult ca niciodată ca cineva cu putere de influență asupra opiniei publice să sară în apărarea SRI.

Nu numai Klaus Iohannis e responsabil de eșecul de comunicare a unui succes al SRI, dar și SRI însuși.
În 1975, presa americană a dezvăluit una dintre cele mai ambițioase Operațiuni ale CIA:
Proiectul Azorian, desfășurat în 1974, care consta în recuperarea de pe fundul Oceanului Pacific al unui submarin nuclear sovietic scufundat în 1968.

Deși la vremea respectivă CIA a susținut că informațiile din presă erau scurgeri fără voința Agenției, date recente arată că însăși Agenția făcuse astfel ca să ajungă informațiile în presă, deoarece Operațiunea era un succes.

De ce s-a apelat la această formulă?

  1. CIA nu-și putea permite să deconspire oficial Operațiunea.
  2. Scandalul mediatic produs, adăugat senzaționalului tipic informației interzise, a făcut ca Operațiunea de succes a CIA să intre în conștiința opiniei publice americane.

Desigur, SRI nu-și putea permite să transmită oficial toate informațiile despre Operațiunea Aducerea lui Mohammad Munaf.

Asta nu înseamnă că anumite informații nu puteau fi lăsate să se scurgă – controlat – în presă despre culisele Operațiunii.

Nici Președintele și nici SRI n-au dovedit minimă inteligență în materie de comunicare a unui succes al SRI.

Cînd va fi un insucces, nu va fi nevoie de nici o comunicare. Așa cum arată directorii CIA, insuccesul se comunică de la sine în astfel de cazuri.

 

Sursa: cristoiublog.ro

3 COMENTARII

  1. Se putea ca Tonomatul comunist molfaitor de rahat Cristoiu sa nu scrie ceva rau impotriva presedintelui? Trebuia sa ingurgiteze norma zilnica de rahat!

Comentariile sunt închise.