La mulți ani, jurnaliști (încă) liberi! Atâția câți ați mai rămas…

În fiecare an, pe 3 mai este celebrată Ziua Mondială a Libertății Presei. O zi dedicată jurnaliștilor liberi, care – indiferent de pericole, presiuni sau constrângeri – continuă să rămână verticali și să își facă meseeria, pentru a transmite mai departe către public informații corecte și echilibrate.

În România anului 2014, presiunile de tot felul, directe sau indirecte (fie ele din partea șefilor direcți din redacții, din zona politică sau din cea economică), știrbesc tot mai mult libertatea de exprimare. Transformă, încet-încet, jurnaliștii în simpli funcționari de presă, aflați sub comanda unor oameni care pun interesul mai presus de orice. Chiar și de adevăr. Interesul pentru audiență (sau „rating” în cazul televiziunilor), pentru foloase materiale (contracte de publicitate sau alte surse de venit, mai mult sau mai puțin oficiale) sau pentru ridicarea imaginii unui anumit partid sau persoanaj politic. Sau toate la un loc.

Din păcate, România a rămas în „zona gri” și la capitolul „libertatea presei”. Ultimul raport “Freedom House” despre libertatea mass-media plasează presa din țara noastră în categoria “parțial liberă”. România ocupănd locul 84 la nivel global, pe aceeaşi poziţie cu Republica Dominicană şi Botswana. În fața României se situează țări europene precum Olanda, Norvegia Suedia (locul 1), Belgia și Finalanda (locul 4), Danemarca, Islanda, Luxemburg și Elveția (locul 6), Andora (locul 10), Lichtenstein (locul 11), Monaco (locul 12), Estonia, Irlanda și San Marino (locul 15)
Germania (locul 18), Portugalia (locul 22), Cehia (locul 27), Austria (locul 30), Franța (locul 33), Malta și Slovacia (locul 38), Lituania și Slovenia (locul 39), Cipru (locul 42), Polonia și Letonia (locul 48), Spania (locul 53), Italia (locul 64), Ungaria (locul 71), Serbia (locul 74), Bulgaria (locul 78) și Croaţia (locul 83), iar după România regăsim Grecia (92), Bosnia şi Herţegovina (103) şi Republica Moldova (112). La coada clasamentului, Rusia este clasată pe poziția 176, Belarus pe 193, iar ultimul loc îi revine Uzbekistanului, Turkmenistanului și Coreei de Nord, pe poziția 197.

Din cele 197 de țări și teritorii monitorizate în 2013, Freedom House identifică 63 de țări cu presă liberă, 68 cu presă parțial liberă și 66 de țări cu presă cel mai puțin liberă. România se situează la mijlocul clasamentului, în categoria țărilor cu presă parțial liberă. Potrivit raportului, 44% din populația de pe glob trăiește în zone unde presa „nu este liberă” și 42% în zone unde mass-media sunt „parțial libere”.

Situarea României pe locul 84 în lume și respectiv 36 în Europa este un semnal de alarmă cu privire la o situație gravă, având în vedere că în urmă cu un an ocupa locul 86, dar cu același punctaj de evaluare. “Asistăm la un regres general al libertății presei, cu guverne și actori privați care atacă jurnaliștii sau restricționează accesul acestora la evenimente, fie prin cenzurarea conținutului, fie prin concedierea lor din motive politice”, se arată în raport.

Paradoxal, deși libertatea presei se clatină, românii continuă să creadă în cea de-a patra putere. Potrivit unui studiu IRES peste 80% din români își iau informația de la televizor. Asta în detrimentul radioului, presei scrise și a celei online. Dar ce înseamnă asta? Că privind cu ochii în micul ecran – fie el tub catodic, plasmă, LCD sau LED – românii înghit un cocktail de “infotainment”, cu puțiă informație și multă opinie (de cele mai multe ori partizană).

Chiar dacă avem multe televiziuni „de știri”, de cele mai multe ori ne lipsesc chiar știrile. Da. Știrile. Cele adevărate. Subiectele care interesează o nație întreagă, dar care pur și simplu “nu există” pentru că nu apar la televizor. Și nu ajung la telespectator, consumatorul de mass-media. Acesta primește, în schimb, un divertisment de slabă calitate, știri „la comandă”, părtinitoare sau manipulatoare, reclame mascate, non-informații servite pe post de știri și opinii la greu.

De vină este, poate, și lejeritatea românilor de a înghiți fără să digere tot ceea ce li se servește pe micul ecran. În plus, intervin evoluția tehnică, lenevirea privitorului si o dorința acestuia de a consuma chestiuni facile. Astfel, televiziunea a ajuns să ingenuncheze sau chiar să domine atât clasicul ziar tipărit, cât și presa online. Un rol important îl joacă și piața de publicitate: din 300 milioane de euro anual, peste 64% merge catre televiziuni, 14% în online, 7% în presa scrisă și 6% în radio.

Românul telespectator se plictisește repede și nu mai are răbdare să digere o anchetă mai sofisticată sau o analiză mai exhaustivă. Astfel de subiecte, extrem de importante și cu consecințe în viața reală, nu pot fi ambalate într-o știre standard de un minut, un minut și jumătate sau două minute. Și nici nu pot fi tratate corespunzător într-o emisiune de tip talk show.

Televiziunea românească vinde emoție la kilogram, condimentată cu păreri mai mult sau mai puțin avizate din partea unor jurnaliști, analiști și specialiști în „de toate” sau propagandiști de partid. Telespectatorul este privat de informația pură și i se servește un surogat gata mestecat, care se digeră și se asimilează mult mai usor.

Pentru că este o „jucărie scumpă”, care necesită eforturi financiare de loc de neglijat (camere de luat vederi performante, care de reportaj, transmisii prin satelit, regii de emisie ultra-moderne, platouri cu decoruri impresionante, etc.), televiziunea a ajuns să fie concentrată în mâinile unor moguli media, fie privați fie de stat. Iar în timp ce privatul – de bine de rău – se concentrează să coată un profit, statul nu se deranjează prea mult dacă lucrează pe pierderi (TVR a ajuns la pierderi de 800 milioane RON) pentru că sunt platite tot de români din taxe și impozite.

Jurnaliștii sunt supuși unor multiple presiuni și constrângeri. Pe de o parte, de către puterea politică, prin agresiuni verbale și fizice, șicane în distribuție, cenzură la televiziunea și radioul public, acordări sau tăieri de facilități fiscale, dar și alte metode. Pe de altă parte, de zona economică, unde intervin și mogulii mass-media cu diferite interese. Această presiune se manifestă prin cenzură, intimidări, concedieri ale jurnaliștilor care nu se supun “comenzilor” patronului, amenințarea cu procese dacă jurnaliștii dezvăluie detalii din „bucătăria internă” a instituției media, control total sau aproape total asupra echipei editoriale și a realizatorilor de emisiuni, utilizarea jurnaliștilor în campanii de presă camuflate în spatele interesului public, ale căror ținte sunt adversarii politici sau firmele cu care nu au incheiate contracte de publicitate. Iar lista poate continua.

Pentru ca un jurnalist să fie liber, acesta trebuie să poată să scrie o știre (reportaj, analiză, anchetă sau alte genuri publicistice), să facă o transmisiune în direct sau să emită o opinie fără teama de repercusiuni de orice natură (penalizări, amenințări, concedieri sau chiar procese în instanță din partea angajatorului, etc.). În câte locuri din mass-media românească mai există această libertate? De exemplu, se poate face o anchetă reală despre afacerile Crescent la trustul lui Voiculescu? Sau una despre falimentarea Bancorex la trustul George Constantin Păunescu – Sorin Oancea? Iar exemplele pot continua cu trusturile deținute de Cosmin Gușă, Sebastian Ghiță, Cristian Burci, Adrian Sârbu, Zoltan Teszari sau altele. În unele trusturi, mogulii țin chiar ei hățurile prin oamenii-cheie, în vreme ce în altele există o serie de finațatori care – contra unor contribuții generoase – primesc direct această putere.

Meseria de jurnalist a devenit una extrem de dificilă într-o perioadă de criză economică, în care libertatea de exprimare trebuie completată de libertatea de a putea trăi. Adică de asigurarea unei asistențe juridice în caz de procese, dar și a unui salariu care să-i asigure existența, cu plata la zi a texelor și impozitelor aferente și a contribuțiilor sociale care să-i asigure o pensie demnă. „În presă alegi între libertate și bani. Poți avea bani, dar nu ești liber. Sau poți fi liber, dar fără bani”. Vorba unui prieten: „În presă alegi între libertate și bani. Poți avea bani, dar nu ești liber. Sau poți fi liber, dar fără bani”. Nu mulți jurnaliști au parte de toate aceste condiții amintite anterior, care se regăsesc în toate țările Uniunii Europene și în mai toate statele civilizate.

Contraponderea la monopolul mogulilor este destul de firavă, reprezentată de televizuni, radiouri sau ziare independente – puține la număr și cu audiențe relativ mici, bloguri și site-uri neafiliate politic sau economic, sau proiecte jurnalistice realizate de ONG-uri.

În aceste vremuri grele, dar interesante, nu pot decât să le urez un sincer „La mulți ani” jurnaliștilor care țin steagul sus și refuză să se transforme în funcționari de presă. Este ziua lor. A celor care mai cred încă în libertatea presei și în libertatea de exprimare, și care pun interesul public mai presus decât pe cel al unei instituții media, a unui mogul sau chiar a celui personal.