Un proaspăt venit la Biblioteca Academiei, dînd nas în nas cu mine, în hol, a simţit nevoia să mă întrebe:
Ce citiţi?
Era o întrebare de complezenţă, gen, Ce mai face soţia? cu care te pricopseşti la întîlnirea pe stradă sau la o sindrofie a unui fost coleg sau a unui cunoscut absolut întîmplător.
Cu toate acestea, am simţit nevoia să-i dau un răspuns sincer:
Rechizitorii DNA.
Întîlnitul, cu preocupări de Istorie, ştiind că sunt director la Historia, a găsit de cuviinţă să exprime o descumpănire:
Înţeleg să-mi fi răspuns Rechizitoriul lui Corneliu Zelea Codreanu sau al Mareşalului Antonescu sau al lui Nicolae Ceauşescu, admise de mult în Panteonul Documentelor istorice, dar Rechizitorii DNA?
Explic aici pe larg ceea ce i-am spus pe scurt interlocutorului.

Rechizitoriile DNA pe care le-am citit, primite de mine după ce-am scris despre Cazul Gabriel Berca, şi urmarea zicerii mele că un ins care se crede nedreptăţit poate să facă să-mi parvină Rechizitoriul abuziv, sunt şi ele documente istorice.
Poate nu fiecare în parte, dar, mai mult ca sigur, luate la un loc, ele constituie un document tulburător.
Asemenea Rechizitoriilor mai sus amintite, dar şi asemenea Rechizitoriilor din Procesele de la Moscova, din Procesele aşa-zişilor criminali de război desfăşurate după 23 august 1944, asemenea Rechizitoriilor din procesele Conducerii PNŢ, din Procesele staliniste ale duşmanilor de clasă, dar şi din Procesele CPEx din 1990, ele dau seama de un adevăr istoric:
Întotdeauna, o Putere arbitrară, fie dictatorială, fie mimînd democraţia i-a folosit pe procurori ca unelte mizere ale lichidării adversarilor politici.

La ora actuală, preşedintele Klaus Iohannis, cel care a preluat de la Traian Băsescu cumplita Poliţie Politică numită Binomul SRI-DNA, şi-a scos din joc adversarii politici prin intermediul procurorilor DNA.
Urmîndu-i exemplu, şefa DNA Codruţa Kovesi şi-a rezolvat frustrările prin răzbunările crîncene care au fost arestarea femeilor care au concurat-o – Elena Udrea şi Alina Bica – sau a supravieţuit în fruntea DNA îndeplinind ordine de lichidare a unor politicieni incomozi pentru Sistemul Instituţiilor de forţă din România.
La rîndul lor, procurorii DNA din provincie s-au transformat în satrapi locali.
Împreună, de regulă cu șeful SRI de pe plan local și cu judecători șantajați, ca în cazul Berca, ei arestează preventiv pe cine vor sau pe cine au interesul mafiot să aresteze.

Evident, nu toţi procurorii DNA se pretează la această slujire mizeră a Stăpînilor.
Sunt însă mulţi procurori DNA care nu s-au dat şi nu se dau în lături din a îndeplini orice comandă mizeră.
Sunt:
Fie procurori incapabili aduşi din provincie şi promovaţi peste noapte.
Fie procurori corupţi, implicaţi în Grupuri Infracţionale Organizate, care sunt şantajaţi cu dosare sau sunt convinşi că pe lîngă dosarele făcute la comandă pot face şi ei dosare în folos propriu.
Unii dintre ei au plecat discret din DNA.
Sunt bine mersi oameni bogaţi şi dorm liniştiţi, deşi au multe victime pe conştiinţă.

Ca istoric am studiat cu creionul în mînă Rechizitoriul prin care prim procurorul militar maior magistrat Radu Ionescu l-a trimis în judecată în mai 1938 pe Corneliu Zelea Codreanu sub acuzația de trădare (document citit în cea de a patra zi a Marelui Proces, 26 mai 1938), Rechizitoriul în Procesul așa zis la Marii Trădări Naționale (24 de persoane, în frunte cu Mareșalul Ion Antonescu) redactat de Vasile I. Stoican, Constantin Dobrian și Dumitru Săracu, Rechizitoriul în Procesul Ceaușescu și alte Rechizitorii politice.
Nota dominantă a acestor Rechizitorii e dată de înlocuirea probelor minime cerute de un proces corect și echitabile cu pagini întregi de consideraţii ideologice, istorice, de deducţii aiurea, de presupuneri psihologice.
Autorii acestor texte sunt tot ce vrei: Istorici amatori, scriitori analfabeți, editorialişti mediocri, psihologi la nivelul Vrăjitoarei Vişinica, telenovelişti, numai magistraţi nu.
Rechizitoriile DNA pe care l-am citit şi pe care le voi prezenta în măreţia imbecilităţilor lor de esenţă, în alte comentarii de pe cristoiublog.ro, sunt la fel cu Marile Rechizitorii rămase în istorie drept exemple de folosire a procurorilor drept bulane sau drept măciuci de snopire a adversarilor politici.
Din acest punct de vedere – susţin cu mîna pe inimă – Rechizitoriile DNA citite de mine sunt o încîntare în materie de bătut cîmpii.
Cum le citesc în paralel cu romanele proletecultiste, la lectura lor, împărtășesc aceeași plăcere ca și la lectura lui Mitrea Cocor sau Brazdă peste haturi. Plăcerea de contactul cu mintea care a luat-o razna din motive politice.

Ziceam mai înainte de mania procurorilor de a fi orice altceva decît procurori în Rechizitoriile lor.
Unul dintre Rechizitoriile exemplare din acel punct de vedere e cel prin care, pe 17 mai 2016, a fost trimis în instanţă aşa zisul Grup Infracţional organizat pentru obţinerea fermei Regale Băneasa, revendicate de Paul de România.
Rechizitoriul e un volum de 400 de pagini, tip A4.
A fost întocmit de procuror şef serviciu Cornel David-Deca și procuror Monica Munteanu din cadrul DNA Braşov.
Ce mai încolo și încoace:
Doi balzaci ai DNA.
A fost contrasemnat sub raportul legalităţii şi temeiniciei de însăşi Laura Codruţa Kovesi, parţial plagiatoarea tezei de stat.
Ea pe post de Titu Maiorescu care a plagiat parțial în cartea despre Direcția nouă în poezia și proza română.

În esenţă, scopul Rechizitoriului e simplu:
Să dovedească cu temeinicie că un Grup Infracţional Organizat alcătuit din 21 de persoane şi o firmă (mai ceva decît Procesul Criminalilor de război) a influenţat pe cei 6 (şase) membri ai Consiliului de Administraţie ai Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor Bucureşti (ICDPP) astfel încît aceştia să voteze, într-o şedinţă de Consiliu, retrocedarea în natură a 28, 63 hectare de teren în favoarea lui Paul de România.
Valoarea terenului e de peste 150 de milioane de milioane de euro.
Rechizitoriul consideră retrocedarea ca o pagubă uriaşă făcută statului de către Grupul infracţional.

Fiind vorba de o decizie neobişnuită – şase oameni dau dintr-un foc terenul Institutului la care lucrează, conştienţi că e vorba de sute de milioane de euro – am vrut să văd din Rechizitoriu cum dracu’ au fost ei influenţaţi de Grupul Infracțional.
Mamă, mamă! mi-am zis. Ăştia s-au îmbogăţit.
Păi la o afacere de peste 150 de milioane de euro, Grupul Infracțional și-a permis să dea drept mită măcar șase milioane de euro, cîte un milion de căciulă.
Mai mult ca sigur, Rechizitoriu are 400 de pagini, pentru că aduce zeci de dovezi ale mituirii celor şase.
Transcrieri de convorbiri telefonice, numere de cont în străinătate, documente menite a arăta cum s-au îmbogățit respectivii peste noapte.

Spre uluirea mea, din cele 400 de pagini, influenţării celor şase le sunt consacrate doar 10 pagini, cele mai multe dintre acestea transcrieri ale unor interceptări făcute de SRI, pe mandat de Siguranţă naţională, între 20.09.2007 – 20.10. 2014.
Cea mai lungă supraveghere tehnică pe siguranță națională din Istoria României a unor cetățeni români și străini:
7 (șapte!) ani.
Cum au fost influenţaţi cei 6 (şase)?
Prin simpla prezenţă la şedinţă a lui Paul de România!
Cei şase membrii – scrie Rechizitoriul în deplinătatea facultăţilor mentale ale celor doi procurori şi ale Codruţei Kovesi care le-a aprobat textul – au fost „impresionaţi de numele şi descendenţa inculpatului Al României Paul, de prezenţa lui fizică în şedinţă”.

Al României Paul n-avea dreptul la acest teren ca moştenitor al lui Carol al II-lea, deoarece, scrie negru pe alb Rechizitoriul, în 1931 Carol al II-lea a primit în chip ilegal ferma Băneasa:

„Ferma regală Băneasa a fost dobîndită de fostul rege Carol al II-lea în mai multe etape, respectiv 23 ha în anul 1931, prin act cu titlu gratuit emis de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, respectiv titlu de proprietate emis în baza Legii pentru împroprietărirea ofiţerilor decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazu din 1927; 3,5244 ha în anul 1936, prin act de vînzare-cumpărare încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, cumpărare perfectată la dispoziţia regelui, aşa cum rezultă din adresa identificată în arhive din 27 mai 1935, prin care i se comunica acestuia că i s-a aprobat extinderea fermei cu «moşia Montesquieu» (nu a fost identificată în arhive şi dovada plăţii preţului); 3.540 mp în anul 1940, prin dare în plată de statul român în schimbul unor clădiri anexă ale Palatului regal, care au fost expropriate pentru utilitate publică cu justificarea oficială că sunt afectate şi necesare într-un proces de sistematizare a oraşului, sistematizare care însă ulterior nu s-a mai făcut (sau cel puţin nu în forma care să impună naţionalizarea respectivelor imobile).

De altfel, aşa cum arătat, acest ultim teren apare în decizia nr. 1 din 1941 a ICCJ (imobilul de la punctul 2 din dispozitiv), instanţa obligîndu-l pe fostul rege Carol al II-lea să lase terenul în plină proprietate şi posesia statului român. Precizăm că potrivit legii, exproprierea imobilelor din jurul palatului s-a făcut în schimbul unor despăgubiri, stabilite prin deciziile nr. 13, 14, 15 şi 16 din data de 24 februarie 1939 ale Comisiilor de arbitrii de pe lîngă tribunalul Ilfov. După abdicarea din anul 1940, guvernul de la acel moment (antonescian n.n.) a revenit şi constatînd că exproprierea a fost nelegală, a dispus prin Decretul Lege 1951/04.07.1941 că toate aceste clădiri sunt şi rămîn proprietatea deplină a regelui Mihai, astfel că această ultimă parte a imobilului nu mai putea rămîne proprietatea fostului rege Carol al II-lea pentru simplul motiv că s-ar îmbogăţi fără just temei.

În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 23 ha – Lotul Mihai Viteazu, a fost dobîndit de Carol al II-lea în virtutea Legii pentru împroprietărirea ofiţerilor decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazu din 1927, potrivit căreia toţi cei decoraţi au dreptul să primească 25 de ha de teren. Titlul de proprietate a fost emis de Ministerul Agriculturii în 1931, după revenirea în ţară a lui Carol al II-lea şi detronarea lui Mihai I, deşi terenului respectiv i se dăduse o altă destinaţie de către statul român. Astfel, aşa cum rezultă din raportul de constatare întocmit de specialistul DNA, la momentul adoptării legii pentru împroprietărirea ofiţerilor decoraţi cu Ordinul Mihai Viteaz în anul 1927, terenul era afectat unui plan de sistematizare şi dezvoltare urbană, fiind împărţit în 1313 loturi de case pentru artişti şi intelectuali.

Atribuirea terenului lui Carol al II-lea după instaurarea sa ca rege în anul 1930 apare astfel ca abuzivă, cu atît mai mult cu cît anterior acesta beneficiase deja de un teren de 25 ha la Scroviştea, cunoscut tot sub numele de «lot Mihai Viteazu», avînd aceeaşi justificare a decorării cu ordinul Mihai Viteazu, astfel că nu putea primi şi terenul de la Băneasa.”

Regele Carol al II-lea a primit ferma Băneasa de la Guvernul unul dintre Guvernele interbelice, Guvern desemnat în chip democratic. După 85 de ani, doi procurori de la Braşov, aprobaţi de procuroarea Codruţa Kovesi, pun sub acuzare atît Guvernul de la vremea respectivă, cît şi pe Carol al II-lea pentru atribuirea fermei Băneasa.

Lucrurile sunt clare:
Din punctul de vedere al DNA, Carol al II-lea e acuzat de complicitate la abuz în serviciu.
Pe cînd şi arestarea preventivă?

Sursa: cristoiublog.ro