După zece ani, „Naşul TV” redeschide cazul privatizării Alro, aflat încă în cercetare la DNA. Procurorii trebuie să hotărască dacă fostul ministru al privatizării Ovidiu Muşetescu a fost singurul vinovat de privatizarea găunoasă a Alro Slatina, pe care statul a încasat în 2002, doar 11,4 milioane în loc de 300 de milioane de dolari.
Întrebarea dacă Muşetescu a fost singurul vinovat, una doar retorică, şi-ar putea găsi răspunsul în cercetarea DNA asupra eventualei vinovăţii ale lui Adrian Năstase şi a lui Victor Ponta, premierul de atunci al României, respectiv şeful corpului de control al Guvernului din acea perioadă.
Justiţia lui Năstase n-a mişcat un deget
Deşi prima plângere penală a fost depusă, în urmă cu zece ani, de Florea Bulumac, fost inginer al uzinei, procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie, conduşi de Ioan Amarie nu au făcut nicio anchetă, până în 2006. Pe 29 iunie 2009, procurorul general al României, Codruţa Kovesi, a cerut preşedintelui Traian Băsescu declanşarea procedurilor pentru începerea urmăririi penale în cazul lui Ovidiu Muşetescu, fost ministru al Privatizării şi fost preşedinte al APAPS (Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului), în dosarul referitor la privatizarea Alro Slatina şi Alprom SA. Procurorii susţineau că Muşetescu s-ar fi făcut vinovat de abuz în serviciu şi stabilire, cu intenţie, a unei valori diminuate faţă de cea comercială reală a bunurilor aparţinând firmelor la care statul este acţionar. Până să aprobe preşedintele începerea urmăririi, Ovidiu Muşetescu a decedat iar dosarul a fost returnat la DNA.
Inginerul Bulumac îi acuză pe Năstase şi Ponta
În aceste condiţii, inginerul Florea Bulumac (fost responsabil unic pentru construcţia şi punerea în funcţiune a instalaţiilor de electroliză de la Alro), omul care s-a luptat cu un întreg sistem care a permis una dintre cele mai păguboase privatizări din istoria României, şi-a îndreptat denunţul împotriva lui Adrian Năstase şi a lui Victor Ponta, primul ministru, respectiv şeful Corpului de control al Guvernului care au permis această privatizare ruşinoasă. El cere procurorilor să verifice de ce niciunul dintre cei doi nu a întreprins nimic pentru a împiedica jaful pe care, dimpotrivă, l-ar fi încurajat şi muşamalizat. „Pârâtul Adrian Năstase nu a făcut nimic pentru a împiedica jaful din privatizarea Alro, din contră, a făcut declaraţii care au contribuit la eşecul acestei privatizări, dând curaj celor din APAPS să încalce fără teamă legile”, denunţă Bulumac. Bulumac a pus la dispoziţia procurorilor şi dovada că i-a adus la cunoştinţă premierului de atunci paguba de 300 de milioane de dolari, care se producea la Alro. Această sesizare trebuia rezolvată de Corpul de control iar, dacă sesiza aspecte ce puteau avea caracter penal, Ponta trebuia să înştiinţeze deîndată procurorul competent. Cum nu se întâmpla nimic, pe 6 decembrie 2002 (când încă se mai putea salva ceva din privatizarea Alro, Bulumac a înregistrat o plângere chiar la cabinetul lui Ponta. Deşi scrisoarea sesiza matrapazlâcurile făcute la APAPS în legătura cu una dintre marile privatizări, Ponta a trimis scrisoarea la … APAPS pentru „competentă soluţionare”. Bulumac reclamă că privatizarea mai putea fi salvată dacă Victor Ponta îşi îndeplinea atribuţiile în calitate de şef al Corpului de control a Guvernului.
Pe 17 octombrie 2011, dosarul a fost transmis la DNA de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. DNA ne-a comunicat că în cauză se efectuează acte de urmărire penală, dar că până în prezent Năstase şi Ponta nu au calitate de învinuit sau inculpat.
Istoria unei privatizări păguboase
Anunţul privatizării combinatului din Slatina a trezit interesul a nu mai puţin de 18 companii, de la cele mai mari din lume (PECHINEY – Franţa, ALCAN – Canada, ALCOA – SUA, NORSK-HYDRO – Norvegia) până la grupurile ANA (controlat de George Copos) şi GRIVCO (al lui Dan Voiculescu), toate confirmând intenţia de a participa la competiţie. Unii, cei mai mari, erau interesaţi de preluarea atât a Alro (producătoare de aluminiu) cât şi a Alprom (care fabrica produse din aluminiu – table, benzi, plăci, bare, ţevi şi profile), iar alţii doar de câte una dintre ele. Consultanţii străini au estimat că valoarea ALRO era între 450 şi 550 de milioane dolari, în condiţiile în care ALRO a avut, în anul 2000, un profit net de 53 milioane dolari şi de 43 milioane dolari în anul 2001, ca urmare a scăderii pieţei. Din profitul anului 2000 Alro a făcut investiţii, în 2001, de 39,5 milioane dolari.
Deşi misiunea lor era să obţină un preţ cât mai mare pentru „perla coroanei”, pe care o aveau în portofoliu, reprezentanţii APAPS au făcut temenele în faţa „Marco International”, o companie cu acţionariat rusesc, înregistrată în SUA, cum a consemnat mass-media. Specialiştii considerau, în 2001, că pachetul statului la „Alro” valora 250-300 de milioane de dolari, astfel că paguba a fost una uriaşă – sute de milioa¬ne de dolari. Statul a încasat, în cele din urmă doar 11 milioane de dolari pentru cedarea controlului în societate.
Prima tentativă de jaf
În primăvara anului 2001 APAPS a hotărât că uzina de aluminiu poate fi privatizată doar prin majorare de capital. Metoda apăra mai degrabă interesele investitorilor decât pe cele ale statului. Acesta urma să piardă controlul asupra societăţii, fără să încaseze niciun leu, deoarece soluţia ca investitorul să majoreze capitalul cu 60 de milioane de dolari nu ar fi adus niciun leu la bugetul statului, deoarece banii ar fi rămas în capitalul social al societăţii. Argumentul şefului APAPS de la acea vreme, Ovidiu Muşetescu, a fost că „Alro” are nevoie urgentă de investiţii şi că preţul aluminiului era în scădere pe bursa de la Londra.
Presa s-a coalizat atunci împotriva soluţiei de privatizare aleasă de Guvernul Năstase şi a demonstrat că „Alro” şi-ar fi putut susţine lesne planul investiţional din profitul anual, aşa cum o făcuse consecvent până atunci.
Altfel spus, urgenţa unor investiţii era o manipulare a lui Muşetescu sau măcar o problemă închipuită. Aparentul argument al oficialilor guvernamentali – preţul scăzut al aluminiului de pe pieţele externe, era, de asemenea o manipulare. Specialiştii statului ştiau că preţul aluminiului are o evoluţie ciclică – o demonstrau cotaţiile din ultimii 20 de ani. Scăderea era doar una temporară, dovadă că, după anul 2001, preţul aluminiului a crescut aproape continuu.
Ponegrirea, metodă de privatizare?
Reacţia virulentă a presei a obligat Executivul să amâne privatizarea prin majorare de capital. A început însă o incredibilă atacare a intereselor Alro – se afirma că profitul Alro se datora subvenţionării de către stat a energiei electrice cumparate de „Alro”, sau că directorii societăţii s-au îmbogăţit pe spinarea companiei. Ciudat comportament – aşa procedează un vânzător adevărat, critică marfa pe care vrea să o vândă la un preţ bun? Faptele derulate ulterior au demonstrat că responsabilii cu privatizarea „Alro” au apărat mai degrabă interesele investitorilor decât pe cele ale statului în procesul de vânzare a acţiunilor uzinei de aluminiu de la Slatina.
„Votul de aur” a alungat concurenţa
După ce statul a renunţat la majorarea capitalului social investitorii de la „Marco” au început să cumpere masiv acţiuni atît de pe piaţa de capital, cât şi pe cele ale acţionarilor minoritari semnificativi. În două luni (iunie 2001) „Marco International” şi „Conef” (acţionar semnificativ, controlat tot de Marco) a ajuns să deţină aproape 30% (luna iunie 2001) din Alro. Nici nu „împliniseră” bine Marco şi Conef cei 30%, că la „Alro” s-a convocat o adunare generală extraordinară în care s-a propus ca anumite hotărâri ale acţionarilor, importante pentru viaţa societăţii, să fie luate cu votul reprezentând două treimi (2/3) din capitalul social. Pe 23 iulie 2001, Hotărârea AGA (statul acţionar majoritar) a aprobat ca acele decizii să fie luate însă cu o majoritate de trei pătrimi (3/4), ceea ce-i conferea automat acţionarului „Marco” posibilitatea de a bloca prin vot (drept de veto) anumite hotărâri ale AGA. Prin această măsură AVAS a împuşcat doi iepuri din bugetul statului: a îndepărtat investitorii strategici care ar fi putut concura pe Marco – nimeni nu vine să cumpere pachetul majoritar al unei firme în care acţionarul minoritar are drept de veto şi îţi poate bloca orice hotărâre doreşte; a diminuat şansele de a se obţine un preţ bun pentru acţiuni, din cauza anterioară. De data aceasta cei care au protestat au fost cei de la Banca Mondială, şi restricţia a fost înlăturată. Nu pentru mult timp – în februarie 2002 s-a modificat din nou actul constitutiv, subalternii lui Muşetescu acceptând pragul minim de 75% din acţiuni pentru hotărârile importante. Altfel spus hotărârile AGA importante puteau fi blocate acum şi cu numai 25% din acţiuni.
În acest moment competiţia a fost, practic, eliminată. Surse din cadrul AVAS ne-au mărturisit că autorităţile ar fi avut la îndemână soluţii extreme pentru salvarea privatizării, precum suspendarea de la tranzacţionare până la finalizarea privatizării, dar nu a făcut-o. Nu s -a întâmplat aşa ceva, astfel că „Marco” a mai lansat o ofertă publică de cumpărare a acţiunilor din piaţă, înainte de privatizare. În urma ofertei, „Marco” a mai achiziţionat aproximativ 10% din acţiunile „Alro”, crescându-şi astfel participaţia la peste 41%.
Incidentul „New York Times”
Pe 14 decembrie 2001, APAPS a aprobat nota pentru vânzarea pachetului de acţiuni deţinut de stat, iar pe 17 decembrie 2001, APAPS a publicat în New York Times şi în 4 publicaţii româneşti anunţul de vânzare care condiţiona participarea la privatizare, de prezentarea de către orice orice investitor, a dovezii că au comercializat, în ultimii cinci ani, aluminiu pe piaţa românească. Un costum croit, din nou, pe măsura „Marco – Conef”. Din nou a intervenit Banca Mondială, care monitoriza procesul de privatizare, şi a cerut modificarea urgentă a anunţului, astfel că, cinci zile mai târziu, anunţul a fost republicat, fără această condiţie favorabilă Marco – Conef. „Mesajul” fusese însă transmis!
„Spuma” Alro, cumpărată la preţ de drojdie
Pe 30 aprilie, consorţiul reprezentat de Marco Aquisitions a cumpărat acţiunile statului dar nu întregul pachet (54,72%) din acţiuni, ci numai cât a avut nevoie pentru a deveni acţionar majoritar. Cumpărarea parţială a acţiunilor era posibilă, potrivit prevederilor legale, numai dacă nimeni nu se oferea să cumpere întregul pachet. Cine să fi vrut, în situaţia de mai sus? Specialiştii spun că, în această situaţie statul (guvernul) trebuia să impună un preţ mult mai mare deoarece nu înstrăina doar nişte acţiuni, ci ceda, practic, controlul asupra societăţii. Mai mult, guvrnul Năstase trebuia să includă în preţ şi faptul că urma să piardă din cota de acţiuni, pas cu pas, prin majorări succesive de capital, pentru asigurarea planului investiţional, la care APAPS nu putea participa pentru că îl impiedica legea. Aşa s-a şi întâmplat – cota de participaţie la „Alro” a scăzut de la 44% la sub 10%, fără ca statul să mai încaseze vreun leu din acestea. Aşa a ajuns statul român să încaseze doar 11,4 milioane de dolari din pachetul majoritar al unei întreprinderi, Alro, evaluată între 400 şi 550 de milioane de dolari. Mortul e singurul vinovat, iar despre vii, numai de bine! Poate DNA să schimbe această abordare!
