Motto: “Ilie Vasca din Patrauti a spus odata, in romaneste, in lagar: Romanul n-a stat in genunchi niciodata decat in fata lui Dumnezeu”.
Saptamana trecuta s-au implinit 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania. In afara de cateva manifestari sporadice prin tara, si acelea organizate de si pentru cunoscatori, nimeni nu a dat importanta cuvenita acestui moment istoric. Mass media, prea concentrata pe politica damboviteana, nici macar nu mai mimeaza efortul de a parea interesata de martiriul unor oameni smulsi de tara, deportati in Siberia sau in alte zone “prietenoase” si rusificati pana la unul, in teritoriul ocupat de sovietici.
Memoria colectiva se pasteaza numai prin cartile de istorie si prin transmiterea prin “viu grai”, cum se spunea pe vremuri, adica, in limbaj contemporan, prin ziare, reviste, radio sau televiziune. Pentru ca, astazi, cati dintre noi mai citesc carti care nu se vand la kilogram sau cati supravietuitori mai sunt in viata ca sa povesteasca martiriul prin care au trecut? Dar sentimentul de mandrie nationala mai exista oare?
Duminica s-au implinit 71 de ani de la Masacrul de la Fantana Alba, eveniment macabru supranumit de istorici Katyn-ul romanesc, in care au fost executati de fortele ocupante sovietice, intr-o noapte, aproape 3000 de romani. Polonezii nu uita si nu iarta Katyn-ul, masacrul in care si-au pierdut viata aproape 12.000 de ofiteri – elita tarii, gestionat tot de sovietici la ordinul lui Stalin, ramas un subiect fierbinte chiar si dupa atatia ani.
Degradarea societatii in care traim este atat de adanca incat nu mai conteaza cati oameni au murit, unde si in ce conditii, daca erau femei sau copii, batrani ori oameni in putere, si pentru ce au devenit martiri.
Si astazi, dupa atata timp, bucovinenii trec granita in fiecare an si aprind lumanari pentru cei care au sfarsit sub gloantele mitralierelor si a celor care, fiind raniti, au fost legati de cozile cailor ofiterilor gruzini, tarati in galop si macelariti cu sabiile. Toti au fost vanati ca animalele salbatice, aruncati in gropi comune din care, putinii supravietuitori povestesc ca, “s-au auzit gemete si s-a miscat cateva zile pamantul”, iar la final s-a turnat var peste ei.
Oroarea s-a intamplat la 1 aprilie 1941 cand cateva mii de romani din Bucovina de Nord, speriati de ocupatia sovietica si de faptul ca NKDV-ul incepuse deportarile si executiile pentru tradare, s-au hotarat sa treaca granita in Regat. Familii intregi, cu copii mici – unii sugari si batrani s-au strans, cu acceptul autoritatilor sovietice, sa se intoarca acasa. Potrivit marturiilor supravietuitorilor, cantau cantece patriotice, marsaluiau cu steaguri tricolore sau albe cu insemne religioase, prapurii de la biserici, icoane si cruci facute din cetina de brad si mai aveau 3 km pana sa treaca granita, cand a inceput macelul in Padurea Varnita.
Dupa doua luni, drept represalii, in noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de romani care au fost deportati in Siberia si Kazahstan.
Subiectul nu a fost discutat pana in anii ’90, fiind interzis de autoritatile sovietice si apoi de cele ucrainene. Abia in anul 2000, oficialii din Ucraina au permis organizarea unei slujbe pentru odihna bucovinenilor care si-au dorit sa traiasca in Romania, alaturi de rudele si fratii lor, dar niciodata masacrul nu a fost recunoscut oficial. In cazul Katyn-ului, Presedintele Mihail Gorbaciov si-a cerut scuze oficial in fata poporului polonez. In cazul Romaniei, niciun cuvant.
Marturiile supravietuitorilor de la Fantana Alba sunt socante si, macar pentru iadul prin care bucovinenii au trecut ca sa se intoarca acasa, ar trebui sa aprindem o lumanare ca buni crestini ce ne aflam, cel putin la nivel declarativ. Si ei au luptat pentru tara, iar din cei 13.000 de deportati s-au intors acasa putin peste o mie.
“Varnita, o trista amintire” este cartea profesorului Gheorghe Mihailiuc, refugiat in Romania, unul dintre supravietuitorii macelului de la 1 aprilie 1941 din padurea Varnita, de langa satul Fantana Alba. Avea 16 ani cand, impreuna cu fratele sau Nicolae, mai mare cu trei ani ca el, a incercat sa treaca granita.
“Ucigasii au asteptat cu degetul pe tragaci pana cand multimea a iesit la luminis. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pasii greoi îi purtau pe oameni spre un sfarsit fatal. Tricolorul din fata coloanei flutura mandru, demonstrand dragostea de neam si tara a romanilor bucovineni. Deodată linistea a fost sparta de groaznicul glas al armelor. Zgomotul mortii s-a raspandit hat departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: ‘La pamant!’ Suvoiul neintrerupt de foc ne tinea culcati, cu respiratia curmata. In acea stare de incremenire un barbat din primele randuri a strigat peste puterile sale: ‘Inainte, fratilor, ei nu vor cuteza sa ne omoare!’. Dar chiar atunci a inceput macelul. Tragedia de acum jumătate de secol ma nelinisteste pana astazi, deoarece nu sunt convins ca-i imposibila repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat in cuvinte tot ce am vazut la Varnita. Era un adevărat iad de la pamant pana la cer. In ochii mei, un flacau voinic, cu tricolorul in mana, s-a prabusit intr-o balta de sange. Aud si acum strigatele lui cu groaza mortii pe buze: Fugiti, oameni buni, eu raman aici sa mor pentru libertate!”, rememora Gheorghe Mihailiuc in cartea sa.
Alte marturii: “Primul a murit Ilie Scorabet, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de langa el: Ioan Fratauceanu, cel care a strigat: ,Oameni buni, nu scoateti sabia, ca cine scoate sabia de sabie va pieri’, Mihai Tugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Suceveanu si Gheorghe Sidoreac, care purtau crucea in fata”.
“Ecaterina Suceveanu, o taranca din partea locului, in varsta de 67 de ani, isi aminteste de varul ei, Constantin, si de sute de alti romani care au fost împuscati fara mila in locul acela: ‘Varul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost impuscat in cap, cand incerca sa acopere cu trupul lui un baiat din sat’. Baiatul a fost unul dintre putinii supravietuitori care s-au intors in sat, in noaptea aceea. ‘Ne-a adus caciula lui Constantin. Am găsit inauntru o bucata de os din craniul lui, plina de sange, si am pus-o intr-un borcan. O tinem si acum, sunt moastele familiei noastre!”.
[jwplayer config=”600×394″ file=”https://www.nasul.tv:1001/wp-content/uploads/2012/04/Fantana-albam.m4v” image=”https://www.nasul.tv/wp-content/uploads/2012/04/Fantana_Alba.jpg” html_5=”https://www.nasul.tv:1001/wp-content/uploads/2012/04/Fantana-albam.m4v”]
Mai jos sunt numele celor condamnati oficial pentru “tradarea” din 1 aprilie 1941, altii decat cei care au fost ucisi in zilele ce au urmat sau care, prinsi fiind, au murit in ancheta NKDV-ului.
Vasile Grijincu, condamnat la moarte, mort in 4 iulie 1942. Sotia lui, Veronica, impreuna cu cei 8 copii deportati in Kazahstan; Ilie Vasca – intors din lagar in 1961; Nicolae Pogoja, 10 ani, mort in lagar; Vasile Onifriciuc, 10 ani, mort in lagar; Ilie Daca, 10 ani, mort in lagar; Nicolae Motrescu, 10 ani, mort in lagar; Teodor Daca, 10 ani, intors in 1961; Simion Pojaga, 10 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Ioan Boiciuc, 10 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Teodor Comarita, 10 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Gheorghe Pojaga, 10 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Ilie Ciucureanu, 10 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Gheorghe Popescu, 10 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Constantin Coroama, 10 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Ioan Popescu, 10 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Orest Dugan, condamnat la 8 ani, intors in 1961; Petru Schipor, 8 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Petru Pojaga, 10 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Vasile Zmosu, 8 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Teodor Clingher, 8 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei; Cosma Crasneanu, 8 ani, mort in lagar inainte de pronuntarea sentintei.
Pe scurt, majoritatea dintre ei exterminati in lagar, inainte de pronuntarea sentintei. Cei putini care au supravietuit s-au intors acasa, pe malul Siretului ocupat, dupa 20 de ani, in 1961.
Epilog: Pe 22 iunie 1941, la aproape trei luni de la Masacrul de la Fantana Alba, Romania a intrat in razboi impotriva URSS, dupa ce Maresalul Antonescu a emis Ordinul catre Armata: “Ostasi, Va ordon: Treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre”.
P.S. : Si pentru ca si Bunicul a luptat pe Frontul de Rasarit, imi permiteti sa aduc si eu o marturie personala. Iata ce scria pe spatele unei fotografii, trimisa acasa cu greu la sotie si la copii.
“Draga mea sotie si dragi copii, Va trimet ca amintire din Rusia aceasta fotografie cu prietenii mei, camarazi care ne ajutam unii cu altii la distrugerea dusmanului , care vrea sa ne strice credinta si sa ne surpe crucea. Cu ajutorul lui Dumnezeu si cu unirea fiescarui Roman si a aliatilor sai, l-am facut sa cunoasca pe Dumnezeu de ajutor”. Semneaza Munteanu Ion, Apostol Traian si bunicul, Ilinoiu Ion, in luna octombrie, pe Frontul de Rasarit.
“Bunicul de la Deal” s-a intors acasa la sfarsitul razboiului nevatamat, fara sa cada prizonier, dar n-a uitat niciodata pentru ce a luptat. Dupa cum nu i-a uitat nici pe camarazii sai cazuti pe front. Si niciodata, el si ceilalti oameni din Muntii Vrancei, urmasi ai razesilor, nu s-au lasat colectivizati. Cum spuneam mai devreme, istoria se invata in primul rand prin “viu grai”, iar sentimentul de mandrie si apartenenta la un neam se invata de acasa.
Exceptînd grupurile de prietenie cu diverse țări ori activitatea legislativă – în speță ratificarea de tratate internaționale – activitatea parlamentarilor este, în principiu, legată de chestiuni interne. Cum însă, la noi, parlamentarii sînt o specie de dulăi între căței, dacă e să-i comparăm cu alți angajați ai statului, ei pot obține, la cerere, chiar și un pașaport dimplomatic. Că doar le permite chestia asta chiar legea. Care lege mai prevede, pe lîngă parlamentari, posibilitatea de a solicita pașapoarte diplomatice și pentru Președinte, membrii Guvernului, membrii Curții Constituționale, Avocatul Poporului, judecătorii Curții Supreme de Justiție ori ai CSM, președintele și vicepreședinții Academiei Române, pentru patriarh și mitropoliți ori pentru șefii de Consilii Județene sau primarul general al Capitalei. Că doar nu se cade ca aceste categorii de funcții alese sau numite să circule prin lume ca orice alt simplu cetățean.
