Peste 72.000 de locuitori cu drept de vot din 35 de unitati administrativ-teritoriale din judetul Alba sunt asteptati in data de 9 decembrie, in ziua alegerilor parlamentare, sa participe si la un referendum in care sa se pronunte daca sunt sau nu de acord cu repornirea mineritului in Muntii Apuseni si a exploatarii de la Rosia Montana.
Intruniti vineri in sedinta extraordinara, consilierii judeteni din Alba au aprobat un proiect de hotarare privind organizarea unui referendum la nivel judetean in orasele Abrud, Baia de Aries, Cimpeni si Zlatna si in 31 de comune in vederea consultarii locuitorilor cu privire la situatia mineritului din zona Muntilor Apuseni si a exploatarii de la Rosia Montana.
Sumele necesare pentru organizarea si desfasurarea referendumului, care va avea loc in mai putin de jumatate din unitatile administrativ-teritoriale din Alba, respectiv in 35 din 78, se suporta din bugetul judetului.
Consilierii judeteni au fost convocati vineri in sedinta extraordinara pentru a aproba un proiect de hotarare intiat de trei social-democrati, trei liberali, trei democrat-liberali si doi reprezentanti ai Partidului Poporului – Dan Diaconescu, din care unii candidati la parlamentare in zona respectiva, proiect care viza organizarea unui referendum in care populatia sa se pronunte daca e de acord cu repornirea mineritului in zonele miniere din Muntii Apuseni: Zlatna, Bucium, Abrud, Rosia Montana, Baia de Aries. A fost depus insa un amendament prin care intrebarea era reformulata, amendament care nu a trecut de Comisia Juridica, fiind respins. Cu toate acestea, in cadrul sedintei convocate vineri, la propunerea presedintelui Ion Dumitrel, considerandu-se ca este o situatie de exceptie, proiectul, cu amendamentul in cauza, a fost dezbatut si supus aprobarii. De mentionat ca proiectul a trecut, cu 21 de voturi pentru, sase impotriva si cinci abtineri. Printre cei care au votat impotriva s-au numarat si o parte din autorii proiectului de hotarare initial. Unul dintre initiatorii proiectului, un liberal, nu a fost prezent la sedinta.
Ca atare, in 9 decembrie, locuitorii din 35 de comune si orase, unele situate la doar cativa kilometri de Alba Iulia, vor trebui sa raspunda cu Da sau Nu la intrebarea: „Sunteti de acord cu repornirea mineritului in Muntii Apuseni si a exploatarii de la Rosia Montana?”.
In urma cu o luna, primarii din cele 35 de comune si orase au depus un memoriu la Consiliul Judetean Alba, prin care au solicitat un punct de vedere consultativ cu privire la legalitatea si oportunitatea initierii unui referendum local in vederea consultarii populatiei cu privire la proiectul propus de catre Rosia Montana Gold Corporation (RMGC). Edilii au spus ca vor ca in data de 9 decembrie, in ziua alegerilor parlamentare, sa fie organizat si un referendum in vederea consultarii locuitorilor privind proiectul de exploatare a zacamantului auro-argintifer de la Rosia Montana. Membrii Comisiei Juridice a CJ au apreciat atunci ca e o problema de interes deosebit care poate fi supusa aprobarii in baza unui referendum la nivel judetean. A fost formulata orientativ si o intrebare, respectiv prin care populatia era chemata sa se pronunte cu privire la proiectul initiat de RMGC.
La vremea respectiva, presedintele CJ Alba, Ion Dumitrel, a sustinut ca este impotriva personalizarii, indicand ca populatia ar trebui sa fie intrebata cu privire la ideea de minerit in zona, sustinand ca nu se poate discuta despre o firma sau alta. Ideea initierii unui referendum pe tema proiectului minier de la Rosia Montana apartine primarului din Rosia Montana, Eugen Furdui, a recunoscut atunci Dumitrel.
La Rosia Montana s-au investit pana in prezent in proiect peste 400 de milioane de dolari, in conditiile in care nu a demarat inca exploatarea propriu-zisa a zacamantului auroargintifer. Estimarile companiei vorbesc despre faptul ca, in timpul constructiei minei, compania va asigura 2.300 de locuri de munca directe, iar pe timpul exploatarii 800 de posturi directe.
Exploatarea de stat de la Rosia Montana, Rosia Min, a fost inchisa in 2007, la cativa ani dupa inchiderea minelor de la Baia de Aries si Zlatna. In prezent in Apuseni functioneaza exploatarea de cupru de la Rosia Poieni, CupruMin Abrud.
cred ca un asemenea referendum ar fi trebuit facut de mult, de ani de zile diverse ong-uri fintatate de dubiosi sustin ca „reprezinta” vocea rosienilor, cu toate ca promoveaza interese opuse. de aceea e bine ca acum se va stabili cu exactitate ce doresc oamenii din Apuseni, mai ales ca ei sunt mineri de generatii si stiu ce inseamna acest lucru
Dupa 10-15 ani de exploatari masive Motii din
Apuseni vor ramana fara ,,locurile de munca”
din minerit fara aur si alte zacaminte pretioase
dar se vor alege cu zone imense defrisate,
poluarea aerului,apelor,si cu un urias iaz de
decantare plin cu cianuri…mostenire lasata
pt urmatoarele generatii.O alta mare problema
in zona va fi descoperta muntilor care va
elimina radiatii masive in toata zona provocand
numeroase boli,cancer.
Cine a vazut cum arata zlatna,copsa mica,
baia mare cam asa vor arat in viitor zona
apusenilor stearpa,arsa,poluata,otravita.
Asadar treziti-va nu distruge-ti natura in
care traim din lacomia banilor.
Pentru ce il mai facetzi?! Nu a mai fost facut referendumul pentru 300 de parlammentari care nu s-a pus in practica?! din contra vretzi sa inmultzitzi numarul chiulangiilor…. sunt total de acord dar sa fie puse toate in aplicare conform dorintzei poporului.
asa de ciudat totulsi de enigmatic.totul este ascuns.niste hoti idioti acesti politicieni romani
-e de vazut si expoatarile de sist ce incep sa functioneze pe zona birlad.
-avem de toate in aceasta tara ,dar nimic nu ne ramane noua.e asta concluzia.
-am emigrat cu milioane pe afara cind,romania avea o industrie mai puternica decit a italiei,de ex,in anii 89!
-acum ne gasim codasii europei si calul lor de exploatare.de la forta de munca pina la materia prima .
– o alta concluzie ca sintem slabi.nu avem caracter.multi de pe aici ,romanii pe care-i cunosc ,nu ii intereseaza cit de cit situatia romanie.sau de seuita la tv ,stau cu ochii beliti la antene .protv ,kanal d si-si spala creierul .sau mai bine spus si-l mentin spalat.precum pensionarii(80%)de pe la tara .
Asa vor face si maghiarii din Harghita si Covasna cu privire la autonomia teritoriala. Un referendum prin care sa decida ce vor sa faca cu pamanturile pe care le ocupa. Ne rupem in basini cu tot felul de referendumuri despre care putem spune ca numai cele care convin vremelnicului Parlament al Romaniei sunt respectate. E cea mai mare hotie a secolului, garantata si mediata la cel mai inalt nivel posibil de catre o mana de betivi iresponsabili.
Memoria romanilor este de scurta durata. Sa ne aducem aminte ca asa a instrainat si Nastase petrolul Romaniei, desi eram o tara cu cea mai veche traditie in domeniu din Europa. In aceeasi maniera vrem sa ne vindem si aurul, desi il extragem de mai bine de doua mii de ani? Ce dracului suntem atat de idioti?
Acest referendum regional va oferi un precedent periculos pentru romanii din zona Harghita, Hunedoara, Mures. Va fi primul pas spre destramarea Statului National Roman. Altfel spus, romanii de cetatenie maghiara cu vederi separatiste vor face si ei un referendum prin care sa solicite sa faca si ei ce vor cu pamanturile lor, exact precum cei din zonele miniere.
Este cea mai perfida manevra de instrainare a resurselor strategice, precum si o metoda sigura de enclavizare si destramare a spatiului teritorial al Romaniei. O mana de betivi nu are dreptul sa vanda bogatiile milenare ale Romaniei. E ca si cum un chirias ar incerca sa isi vanda locuinta pe care o ocupa.
Sa ne fie clar, Romania nu este a mea, nu este a lor si nici a voastra…
15:39, 26 Aprilie 2012
Pentru o distribuire echitabilă a bogăţiei: Exploatarea resurselor miniere în Româniade YVAN ALLAIRE , MIHAELA FîRşIROTU În toată lumea, ţările cu resurse naturale sunt în căutarea unor noi soluţii spre a maximiza contribuţia acestei bogăţii la finanţele publice şi la dezvoltarea economică a societăţilor lor. Cu toate acestea, peste tot (sau aproape peste tot) guvernele rămân prizoniere ale modelului tradiţional din acest domeniu, conceput într-o epocă în care minereurile aveau o valoare relativ scăzută.
În vremea aceea, valoarea economică pe care o prezentau pentru societate exploatările miniere provenea mai ales din locurile de muncă generate şi din taxele colectate.
Modelul acesta era adecvat epocii în care a fost conceput, dar este inadaptat contextului actual de pe pieţele mondiale de minereuri.
De exemplu:
• între 1982 şi 2005, preţul aurului oscila în jur de 400 USD uncia; preţul actual este de patru ori mai mare: 1.600 USD uncia;
• între 1980 şi 2004, minereul de fier nu valora decât 12 USD tona. La sfârşitul anului 2011, se vindea cu 136 USD tona;
• livra de cupru se vindea între 0,65 şi 0,80 USD în 1998, în comparaţie cu 3,40-4,00 USD livra în anul 2012.
Bineînţeles, preţul minereurilor ar putea cădea brutal în anii care vin, dar aceasta nu schimbă cu nimic puterea argumentului. În acest caz, orice sistem de redevenţe ar aduce la buget mai puţine sume.
Un nou model de afaceri?
Este posibilă, fără a provoca isterie politică, o dezbatere pe tema distribuirii echitabile a profiturilor între investitori şi proprietarii resurselor care sunt cetăţenii României? Se poate discuta serios despre modalităţile de a profita cât mai mult de pe urma acestui „boom” al preţului minereurilor?
Orice nouă abordare în acest domeniu ar trebui să se inspire dintr-o logică a afacerilor ineluctabilă şi uşor de înţeles.
Investitorul privat, întreprinzătorul trebuie să se aştepte la un profit pe măsura investiţiei sale şi care să ţină seama şi de riscuri. Riscurile în domeniul minier sunt reale. Trebuie notat totuşi că faza cea mai plină de riscuri este aceea a explorării; faza de exploatare a unui zăcământ geologic cunoscut comportă pentru promotor două riscuri precise:
1. Riscul politic; eventualitatea unei schimbări politice, naţionalizarea exploatării, opoziţia eficientă a populaţiei care se împotriveşte proiectului; astfel, Newmont Mines s-a retras dintr-un proiect de exploatare minieră a aurului în Peru după ce investise zeci de milioane de dolari, ca urmare a opoziţiei hotărâte a ţăranilor din regiunea în care se afla mina; în septembrie 2011, Venezuela a naţionalizat toate minele de aur de pe teritoriul ei etc.
2. Volatilitatea preţului minereurilor ar putea transforma rapid un proiect rentabil într-unul aducător de pierderi; şi totuşi, cererea de minereuri este dictată de o tendinţă puternică a sistemului economic mondial: dezvoltarea economică rapidă a Chinei şi a altor ţări cu o creştere efervescentă; în plus, în sectorul minereurilor există pieţe specializate (Futures Markets), pe care producţia viitoare poate fi vândută la preţurile actuale; evident, întreprinderea minieră care se protejează vânzând în felul acesta va pierde dacă preţul minereului va continua să crească, dar această protecţie este benefică pentru cei care se tem de o scădere viitoare a preţurilor.
Ce randament trebuie să aibă investitorii?
Este util să comparăm ratele de randament intern (RRI) estimate şi realizate în alte sectoare industriale cu înalte niveluri de risc:
• dezvoltarea de noi produse în sectorul farmaceutic: rata de randament internă este de 8,4% (în scădere, în ultima vreme, în comparaţie cu rata obişnuită de 11,8%) (Sursa: Deloitte and Thomson Reuters, 2011);
• noi modele de avioane: între 12% şi 20% randament estimat (Sursa: Peoples and Willcox, 2006);
• capital de risc, sectorul în ansamblu (1989-2008): 17%; în sectorul extrem de riscant al biotehnologiilor: randament realizat (1986-2008): 20,7% şi randament estimat de 21,5% (Sursa: Cockburn and Lerner, 2009).
Ar fi, aşadar, investitorii în exploatarea unei mine mulţumiţi (poate chiar fericiţi) cu un randament estimat (RRI) de 20%? Fără îndoială. De ce, atunci, să fie menţinut un sistem de redevenţe, precum cel actual, care conduce la randamente între 50% şi 80%, sau chiar mai mult, pentru exploatarea resurselor minerale ale României?
Nu încape îndoială că o rată a randamentului intern de 20% recompensează mai mult decât suficient investitorul pentru riscurile de variaţie în jos a preţurilor minereului ca şi pentru alte evenimente imprevizibile inerente acestui sector de activitate.
Atunci, de ce nu se stabileşte un sistem de redevenţe care să fie sensibil la randamentul estimat de investitori (dar nu mai mult), astfel încât proprietarii resurselor, cetăţenii României, să beneficieze de profiturile realizate peste randamentul estimat?
Propunerile care urmează sunt inspirate de practicile din Norvegia, Australia, Chile şi Brazilia şi reflectă unele studii comandate de Banca Mondială, ca şi de practicile din sectorul petrolier. Ele ar trebui să se aplice atât proiectelor în curs, cât şi proiectelor viitoare:
1. Stabilirea unui sistem de redevenţe (aşa-numitele redevenţe NSR, Net Smelter Royalties, o redevenţă plătită pe valoarea minereului după deducerea costurilor de tratare, dacă aceasta are loc, pentru a-i conferi o valoare comercială, dar înaintea oricărei cheltuieli de exploatare), exprimat în procente, indexat cu preţul fiecărui minereu; acest procentaj ar trebui să varieze între 0% şi un x% maximal, astfel încât să încurajeze întreprinderea minieră să extragă nivelul maxim de minereu; aceste redevenţe sunt o cheltuială deductibilă din impozitele de plătit; de exemplu, pentru aur: dacă preţul mediu anual pe uncie este de 500 USD sau mai puţin, redevenţa să fie de 0%; la 700 USD, redevenţă de 2%; la 900 USD, redevenţă de 5%; la 1000 USD, redevenţă de 7%; la 1500 USD, redevenţă de 10%; la 2000 USD, redevenţă de 15%, cu interpolare liniară pentru preţurile intermediare;
2. Încasarea taxelor româneşti aplicabile tuturor întreprinderilor;
3. Stabilirea unui nivel al taxei miniere calibrat în funcţie de valoarea de piaţă a minereului şi a costurilor financiare reale (cash costs) ale exploatării, astfel încât exploatatorul să realizeze un randament (RRI) de 20% înaintea oricărui efect al finanţării prin îndatorare (se ştie că dacă finanţezi o investiţie în parte prin îndatorare, rata de randament intern este mai mare decât dacă o finanţezi doar cu capitalul propriu). Mai precis, revenind la propunerea de mai sus, nivelul taxei miniere va creşte sau va scădea în funcţie de condiţiile de pe piaţă şi de costurile reale ale investitorului care exploatează mina.
4. Toate profiturile monetare obţinute peste acest randament vor fi distribuite astfel: 80% guvernului şi 20% întreprinderii miniere.
5. Guvernul se asigură în felul acesta de încasarea de fonduri provenite din redevenţe (cu excepţia cazului în care preţurile scad radical) şi de o cotă parte din fluxurile monetare produse de exploatarea minei; făcând să varieze această rată a taxei miniere (între 0% şi x%), guvernul este efectiv un partener, adică îşi asumă o parte din riscul exploatării minereului;
6. Guvernul ar putea semna un angajament de invariabilitate pentru o perioadă de, să zicem, zece ani, în timpul căreia se angajează să nu schimbe condiţiile stabilite pentru o mină, în conformitate cu acest program;
7. Guvernul României, atunci când doreşte, poate să devină acţionar în orice proiect minier până la un nivel maxim de 30%; acest acţionariat este plătit fie în natură, fie, preferabil, prin valoarea avantajelor oferite societăţilor miniere (infrastructură, energie electrică etc.);
8. Nici o mină în exploatare situată în România nu poate fi vândură fără aprobarea Guvernului român;
9. Guvernul român trebuie să facă anual publice sumele încasate din redevenţe, taxe şi impozite de la fiecare exploatare minieră, ca şi nivelul profiturilor declarate pentru fiecare mină (nu datele consolidate la nivel de industrie).
Guvernul ar trebui să creeze o societate de stat (Societatea Română a Minelor – SORMINE?) care ar avea drept misiune:
• negocierea înţelegerilor cu societăţile miniere pentru a stabili nivelul taxelor miniere şi al redevenţelor, ca şi nivelul de participare la capitalul societăţii create pentru fiecare exploatare;
• supravegherea proiectelor miniere şi negocierea schimbării ratei taxelor miniere în funcţie de randamentele reale ale minei;
• verificarea ca sumele plătite ca redevenţe şi taxe miniere să fie conforme înţelegerilor;
• suportul financiar pentru formarea universitară în domenii precum geologia şi ingineria minieră în România;
• în colaborare cu celelalte surse de finanţare, sprijin financiar oferit întreprinderilor de prelucrare a minereului în România;
• sprijinirea dezvoltării unei expertize în toate domeniile necesare pentru construirea şi exploatarea minelor; printre altele, prin insistenţa în timpul negocierilor cu societăţile străine pe un transfer al cunoştinţelor şi expertizei către societăţile româneşti;
• în sfârşit, societatea de stat SORMINE ar trebui, la nevoie, să acţioneze ca maistru de şantier pentru a reuni resursele tehnice şi financiare pentru exploatarea resurselor miniere, să negocieze termenii şi condiţiile dezvoltării miniere cu promotori şi investitori privaţi pentru a atrage toate beneficiile pentru România.
Această societate de stat ar trebui să aibă un consiliu de administraţie si conducători experimentaţi în sectorul minier şi în analiza financiară a proiectelor complexe; remunerarea lor ar trebui să fie stabilită pe măsura responsabilităţilor; ar trebui realizată o căutare sistematică a candidaţilor printre foşti conducători de întreprinderi, în prezent pensionari şi probabil fără conflicte de interese.
Curtea de Conturi a României ar trebui să evalueze eficienţa societăţii de stat SORMINE:
• Crearea unui fond românesc suveran în care ar trebui vărsate veniturile provenite din exploatarea minieră dincolo de, să spunem, 0,25% din PIB-ul românesc; altfel spus, bugetul anual al României ar beneficia de pe urma activităţii miniere până la un anumit nivel (circa 360 de milioane de euro, conform exemplului de aici – 0,25% din PIB – şi crescând o dată cu PIB-ul); orice valoare adiţională ar fi vărsată în fondul suveran din care nici o sumă nu ar putea fi retrasă pe o perioadă de, să zicem, zece ani; după aceşti zece ani, 4% din soldul fondului suveran va fi vărsat în fiecare an către bugetul de stat. Fondul ar putea investi până la 30% din capitalul său în obligaţiuni ale Guvernului român.
Noul model de redevenţe propus aici ar face cumva ca România să-şi piardă atractivitatea pentru societăţile miniere?
Dezvoltarea minieră s-ar deplasa către jurisdicţii mai ospitaliere, provocând pierderi de locuri de muncă şi de venituri pentru statul român?
Întrebarea este pertinentă, iar temerea, legitimă.
Acest program diferă fundamental de abordarea actuală din domeniu; temerea de a proceda altfel decât alţii trebuie eliminată; capitalul nu este nici rar, nici raţionalizat şi este în căutare de plasamente care ar putea aduce 20% sau mai mult, în condiţii de risc moderat.
În plus, toate ţările bogate în resurse minerale caută în prezent modalităţi de sporire a efectelor economice ale activităţii miniere. Este clar că noi aranjamente în privinţa redevenţelor şi a dezvoltării economice vor apărea în următorii ani.
Mai trebuie amintit că minereul nu este o resursă mobilă; extragerea lui presupune tehnologii cunoscute şi stabile. În sfârşit, se invocă adesea faptul că sub nici o jurisdicţie nu se procedează conform modelului sugerat aici. Este adevărat, dar ar trebui să ne temem de inovare? De fapt, statele au adoptat modele asemănătoare celui propus aici pentru sectorul petrolier. Acestea ar trebui să constituie un izvor de inspiraţie.
Oricum, punctul fundamental din argumentarea noastră constă în faptul că regimul actual al redevenţelor lasă un nivel exagerat de profit întreprinderilor miniere, lezându-i astfel pe proprietarii resurselor, cetăţenii României. Ratele de randament intern pentru exploatarea minieră depăşesc excesiv ceea ce este necesar şi just pentru a compensa riscurile asociate unor asemenea investiţii.
Aceasta este indiscutabil şi inechitabil.
Dacă nu vrea să inoveze adoptând modelul propus aici, Guvernul român trebuie totuşi să răspundă unor întrebări de fond: poate el justifica, găseşte el echitabil faptul ca întreprinderile miniere să realizeze rate de randament intern între 50% şi 80% sau mai mult? Dacă nu, cum va proceda guvernul pentru ca cetăţenii României, proprietari ai resurselor, să primească o mai mare parte din profituri?
Acad. prof. dr. Yvan Allaire este preşedintele consiliului de administraţie al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) şi profesor emerit de strategia afacerilor la Université du Québec à Montréal (UQAM). Este cofondator al grupului de consultanţă SECOR. A fost consilier al conducerii unor mari întreprinderi canadiene şi vicepreşedinte executiv al companiei Bombardier, între 1996 şi 2001, şi membru în mai multe consilii de administraţie, printre care, între 2005 şi 2009, acela al Casei de depozite şi plasamente a Quebecului, cel mai mare fond de pensii din Canada. A publicat numeroase lucrări şi articole despre strategia şi guvernanţa întreprinderilor. Este membru al Academiei de litere şi ştiinţe sociale a Societăţii regale din Canada.
Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu predă strategia afacerilor la Facultatea de management din cadrul UQAM şi este titulară a catedrei Bombardier de gestiune transnaţională. Autor prolific (peste o sută de articole şi mai multe cărţi), a condus numeroase seminarii despre schimbarea strategică la care au participat echipele de conducere ale unor mari companii canadiene. Deţinătoarea premiului pentru cea mai bună teză de doctorat în gestiune decernat de American Academy of Management, profesoara Mihaela Fîrşirotu a creat şi condus, după căderea comunismului, prima şcoală masterală de gestiune din România (la Academia de Studii Economice din Bucureşti).
Soţii Allaire şi Fîrşirotu sunt autorii a două volume traduse în româneşte: Management strategic (Ed. Economică, 1998), Pledoarie pentru un nou capitalism (Ed. Logos, 2011)
Găsești acest articol aici: http://www.romanialibera.ro/index.php?section=articol&screen=print&id=262037&page=0&order=0&redactie=0
În Ţara Minunilor şi… a Speculaţiilor
de Yvan Allaire şi Mihaela Fârşirotu
Prof. dr. Yvan Allaire
Doctorat la MIT
Membru al Societăţii Regale din Canada
Preşedintele Institutului pentru Guvernanţa Instituţiilor Publice şi Private (IGOPP), Canada
Autor a numeroase cărţi şi articole.
Consilier la mari firme canadiene.
Intervenţie în cadrul sesiunii „Regândirea valorilor în lumea de după criză” la Reuniunea Anuală 2010 a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia, 27 ianuarie 2010.
„Canada’s top authority on corporate governance“ (Financial Post Magazine, aprilie 2008)
Prof. dr. Mihaela Fărşirotu
Profesor titular de strategie a administrării firmelor (UQAM).
Autoare a numeroase cărţi şi articole.
Consultant la numeroase firme canadiene.
Absolventă a Academiei de Stiinte Economice din Bucuresti. Stagii la Viena (Austria) şi Tubingen (Germania). Doctoratul la Universitatea McGill (premiul A.T. Kearny al Acdemiei Americane de Management pentru cea mai bună teză de doctorat despre gestiune din America de Nord). În anii ’90 a creat şi condus la Bucureşti prima Şcoală Superioară de Gestiune din România, precum şi un program intensiv de masterat la această şcoală. Agenţia Canadiană pentru Dezvoltare Internaţională (ACDI) a finanţat acest proiect cu o subvenţie de 2,8 milioane de dolari canadieni, declarând proiectul „unul dintre cele mai bune proiecte de asistenţă tehnică finanţate vreodată de noi”.
„Alice este prinsă în capcana unei lumi în care logica a fost abandonată în favoarea nebuniei“ (Lewis Caroll, Alice în Ţara Minunilor)
Pe 17 aprilie 2010, Securities and Exchange Commission (SEC) îndrăzneşte să formuleze acuzaţii de fraudă contra Goldman Sachs pentru o operaţiune cu nimic diferită de alte sute de operaţiuni de acelaşi fel, efectuate de băncile comerciale şi de fondurile speculative în cursul anilor 2004-2007: The worst day in my professional life, Cea mai proastă zi din viaţa mea profesională, declară PDG-ul de la Goldman Sachs. Şi mai grav, pe 27 aprilie, membrii comitetului director de la Goldman Sachs, supuşi unui adevărat interogatoriu de către membrii unui subcomitet senatorial, sunt blamaţi fără menajamente pentru „lipsa de etică“ şi „imoralitatea“ operaţiunilor lor.
Ilegal?
Lumea bună de la Goldman Sachs este foarte, foarte supărată. Promotorii fondurilor speculative sunt uluiţi. Cum să comiţi acte ilegale când, încă din 1999-2000, guvernul american s-a străduit să dereglementeze, să înlăture toate piedicile din calea speculaţiilor financiare, iar legile şi reglementările au fost redactate astfel încît să legalizeze toate operaţiunile de acest tip? Ce să mai înţelegem?! Uite aşa, brusc, facem pe miraţii, pe fecioarele neprihănite, căutăm nod în papură băncilor comerciale şi speculatorilor!
Cu ce-or fi greşit cei de la Goldman Sachs? Cu nimic, cu aproape nimic. La cererea unui fond speculativ (Paulson and Co.)1, ei au creat un montaj de credite ipotecare de cea mai slabă calitate. Ba mai mult, fondul speculativ ar fi venit la Goldman Sachs cu propuneri concrete de ipoteci, tocmai pentru ca, pe ansamblu, calitatea să fie cât mai slabă. De fapt, Paulson and Co pariază pe… prăbuşirea montajului. Mai precis, speculatorul va cumpăra o poliţă de asigurare care nu este cu adevărat o asigurare, care îi va aduce mulţi bani atunci când acest ansamblu de ipoteci putrede se va prăbuşi. În Ţara Minunilor, agenţiile de credit vor acorda acestui montaj tot atâta încredere ca şi datoriei publice a Canadei!
Goldman Sachs a vîndut apoi bucăţi (sau felii) din montajul ipotecar unor investitori presupus sofisticaţi, care nu ştiau în ce lume minunată intraseră! Crezând că agenţiile sunt de încredere, iar regulile şi legile – scrupulos respectate, neştiind că Paulson and Co a contribuit la alegerea ipotecilor astfel asamblate, ei au investit în montaj. În Ţara Minunilor şi a Speculaţiilor nimeni nu se împiedică de asemenea amănunte. Toată lumea ştia sau trebuia să ştie cum se petrec lucrurile. Cuvintele au sensul care li se dă. Infracţiunea comisă de Goldman Sachs, dacă era cu adevărat o infracţiune, nu era mai gravă decât parcarea maşinii într-un loc interzis.
Imoral?
În ţara lui Goldman Sachs şi a cumetrilor săi precum Paulson şi alte fonduri speculative, felul în care a operat Goldman în perioada 2007-2008 merită respect, admiraţie, strângeri de mână. Simţind că vine avalanşa împrumuturilor ipotecare subprime (altfel spus, bazate pe un credit de slabă calitate), Goldman a întocmit un plan energic de acţiune pentru a se proteja contra tuturor acestor produse toxice din bilanţul său. Ar fi trebuit să le reducă numărul, dar aşa ceva nu era uşor în contextul din acel moment. Atunci, soluţia era cumpărarea de „asigurări“ (derivate de credit sau CDS – Credit Default Swaps) pentru a apăra întreprinderea în cazul prăbuşirii pieţei de ipoteci de calitate îndoielnică (subprime).
Pentru că a reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul, Goldman Sachs este în măsură să raporteze profituri atunci când această piaţă face implozie. Acţionarii aplaudă, rivalii sunt invidioşi, marea finanţă e încântată.
S-ar putea reproşa că, deşi a simţit iminenţa imploziei, Goldman Sachs a continuat să aducă pe piaţă alte montaje de credite ipotecare subprime, având totodată grijă să se protejeze contra oricărui risc; Goldman Sachs vă va lămuri însă că se limita să le facă pe plac clienţilor, doritori de asemenea montaje cărora agenţiile de credit continuau să le atribuie notele cele mai mari. Goldman Sachs nu putea lăsa să-i scape onorariile grase asociate acestor operaţiuni care, altfel, ar fi fost preluate de concurenţă.
Ce e imoral în toată povestea asta? Chiar dacă Goldman Sachs nu este „trimisul lui Dumnezeu pe pământ“ ca să-i facă voia nu este chiar un îngeraş,(„I am doing God’s work“), cum declara în noiembrie 2009 PDG-ul său Lloyd Blankfein, societatea nu a făcut decât să gestioneze riscurile, spre binele acţionarilor săi, conform principiului fundamental al liberei iniţiative şi al pieţelor financiare.
Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative
În Ţara Minunilor, fondurile speculative, precum Paulson, îndeplinesc chiar un rol „social“. Faptul că mai multe fonduri speculative mizau pe dezumflarea balonului imobiliar american ar fi trebuit să-i alarmeze pe investitori. Evident, însă, că acest lucru era prea puţin cunoscut în afara cercului de iniţiaţi. Căci speculaţia se ascunde în umbră, aşteptând momentul prielnic când trebuie să facă totul pentru a grăbi prăbuşirea sau falimentul ce-l va îmbogăţi pe speculator. Investitorii ar trebui să se informeze mai bine şi mai din vreme.
Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative, astfel concepută, este considerabilă. Astfel, Paulson and Co au semnalat problemele fiscale ale Greciei pariind, zice-se, contra valorii datoriei Statului grec. Nu-i aşa că au avut dreptate? La aceeaşi dată, 27 aprilie, agenţiile de rating (tot cele dinainte!) scădeau drastic nota acordată datoriei greceşti, până la nivelul obligaţiunilor cu cotă nulă (junk bonds) şi provocau astfel o criză financiară în această ţară şi împrejurul ei. Fondurile speculative sunt gata, probabil, chiar în acest moment, să parieze contra datoriei altor ţări. Care vor fi fiind acestea? O să vedeţi la vremea şi la locul potrivit!
De această parte a oglinzii
Pentru cetăţenii care ignoră complet moravurile şi cutumele din Ţara Minunilor, comportamentul şi atitudinea locuitorilor acesteia sunt şocante şi scandaloase. Această specie, numită homo speculantus, le apare ca fiind rapace şi insensibilă la suferinţele antrenate de acţiunile ei.
Cupiditatea colectivă a acestor speculatori a provocat o criză financiară şi o recesiune greu suportabilă. Guvernele şi plătitorii de taxe, locuitorii ţărilor normale, a trebuit să-i salveze de propria lor turpitudine.
Iată câteva dintre pagubele directe şi colaterale ale maşinaţiilor lor: circa 6,4 milioane de proprietăţi imobiliare din Statele Unite au făcut obiectul unei confiscări judiciare în perioada 2007-2009; 240 de bănci au dat faliment de la începutul lui 2008. Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ca o consecinţă directă a crizei financiare, s-au pierdut aproximativ 20 de milioane de locuri de muncă.
În Ţara Minunilor, ruşinea şi stânjeneala sunt sentimente rare şi inoportune. Valoarea creată de speculatori pentru acţionarii sau investitorii lor justifică din plin bonusurile şi remuneraţiile de care beneficiază. Ziariştii şi unii comentatori nu contenesc să se arate miraţi de aceste remuneraţii şi produc grafice precum cel de mai jos. Opinia publică se scandalizează, ceea ce, temporar, îi pune în încurcătură pe politicieni.
Chiar dacă prea puţină lume ştie, Ţara Minunilor şi-a extins teritoriul în cursul ultimilor 30 de ani în dauna ţării normale, a ţării producţiei de bunuri şi servicii, a manufacturilor, a inovaţiei care contribuie la bunăstarea societăţii. Cum se vede în graficul următor, partea profiturilor totale provenind din „industria financiară“ a atins în economia americană, în 2004, circa 44%, în timp ce partea provenind din industria prelucrătoare a scăzut la aproximativ 10%. Până în 1980, sectorul manufacturier reprezenta peste 40%, iar cel financiar, sub 20% din profiturile totale ale economiei americane.
Tabelul 2: Procentajul profiturilor din industria financiară şi din industria prelucrătoare (S.U.A., 1950-2004)
Şi mai grav încă, valorile corozive ale Ţării Minunilor s-au infiltrat treptat în ţara normală, seducând tinerii şi punându-i pe jar pe cei mai puţin tineri. „Finanţele“ exercită o atracţie irezistibilă asupra tinerilor ambiţiosi şi talentaţi, după cum demonstrează tabelul următor.
Tabelul 3: Procentajul deţinătorilor de diplome MBA de la Harvard angajaţi în sectorul financiar
Fenomenul nu e deloc surprinzător dacă aflăm că, în 2008, hedge funds şi private equity funds ofereau acestor tineri licenţiaţi un salariu garantat de 300 de mii de dolari în primul lor an de activitate, plus un bonus de 30 de mii de dolari la semnarea contractului. Prin comparaţie, sectorul industriei prelucrătoare oferea un „mizilic“ de 130 de mii de dolari pentru primul an!
Această supralicitare nu este limitată la Harvard. The Graduate Management Admission Council raportează că la intrarea în programele MBA americane, 21% dintre studenţi declară că vor să lucreze în sectorul financiar. La sfârşitul studiilor, procentajul celor care aleg acest sector se ridică la 40%.
Concluzie
Speculaţia financiară domină şi contaminează societatea modernă. Universul paralel al înaltei finanţe se întinde ca o pată de ulei vâscos peste economia reală. Locuitorii Ţării Minunilor nu vor înceta să-şi practice magia neagră. Guvernele vor încerca, timid, să ridice câteva bariere, să limiteze unele practici. De fapt, schimbările legislative îi vor afecta prea puţin pe speculatori.
După ce au profitat din plin de falimentul pieţei imobiliare americane, fondurile speculative se pregătesc să profite, fără nici o remuşcare, de dificultăţile fiscale ale altor ţări, de acele dificultăţi rezultate, în mare parte, din măsurile pe care guvernele au fost nevoite să le adopte spre a face faţă efectelor crizei financiare provocate tocmai de… speculatori!
Ah, dacă toată povestea asta n-ar fi decât o poveste!
„Tare mă tem că nu pot spune lucrurile cu mai multă claritate“, spune Alice foarte politicoasă, „fiindcă, în primul rând, nici măcar eu nu pricep nimic“.
28 aprilie 2010
Note:
1 Paulson & Co. Inc. este de asemenea un acţionar important în compania Gabriel Resourses, deţinând 18% din capital. Compania Gabriel Resources, la rândul ei, deţine 80,46% din Roşia Montană Gold Corporation S.A. (România).
(Text adaptat după volumul Black Markets and Business Blues (FI Press, iunie 2009) şi după versiunea franceză a lucrării Plaidoyer pour un nouveau capitalisme, disponibilă pe situl http://www.igopp.org. O versiune franceză a acestui articol a fost publicată în Revista FORCES, nr. 162, vara 2010.)
Academia Catavencu
Frank Timis a inhatat aurul din Apuseni printr-o caruta de falsuri, iar Tariceanu a inchis ochii
de Academia Catavencu
Marţi, 19 aprilie 2005, 0:00
Totul a inceput in anul 1996, cand osanul Ioan Gaf Deac din Batarci va fi numit ambasador in Australia. Doctor in minerit, Deac va fi uns in ianuarie 1992 secretar de stat in Departamentul minelor si geologiei, din Ministerul Industriilor, functie pe care o va parasi cand va intra in diplomatie.
Ajuns in Australia, primul lucru pe care l-a facut osanul Gaf a fost acela de a se intalni cu maramuresanul, din Borsa, Vasile-Frank Timis, avand la activ doua condamnari pentru trafic de droguri. Din doua vorbe si cateva perechi de beri, Timis a descoperit ca Gaf este specialist in minerit, iar Gaf s-a bucurat cand Timis i-a marturisit ca vrea sa investeasca in mineritul romanesc.
Au batut laba si au baut aldamasul, iar pentru noi, cei ramasi acasa, acela este actul de nastere al unei megaescrocherii din care tara, dar mai ales Rosia Montana, nu si-a revenit din trauma nici pana in ziua de astazi.
Gaf s-a pierdut intr-un nor de praf, printre ciolane albite de oaie si cacareze deshidratate de cangur, iar la scurta vreme, Vasile-Frank Timis, cu domiciliul in 9 Calais WY Sorento 6027, Western Australia, legitimat cu pasaportul E, nr. 5144650, eliberat de autoritatile din Perth, va lua avionul spre Bucale.
Unde se va intalni cu gasca lui Gaf, prin care Timis va bate in poarta Regiei Aurului si Cuprului Deva, numita in continuare RAC Deva, si la usa Agentiei Nationale pentru Resurse Minerale, numita in continuare ANRM, condusa de mai vechea noastra cunostinta Mihail Ianas.
Timis era inarmat cu o legitimatie de investitor, care in acele vremuri facea cat formula sacra „Sesam, deschide-te”, folosita de Ali Baba ca sa intre in pestera in care cei 40 de hotomani isi pastrau comorile furate, pentru a mangli furaciunea ciorditorilor. Timis se prezenta ca investitor al societatii Gabriele Resources Ltd., inregistrata in gradina Edenului din St.
Helier, capitala raiului fiscal al insulei Jersey, din arhipelagul paradisiac Channel Islands, care se scalda ca nesimtitul in apele internationale, la doi pasi de coastele Normandiei.
Romanasii nostri au cazut pe spate de emotie si RAC Deva va incheia un protocol de colaborare cu firma lui Timis. Protocolul stipula crearea unei companii mixte, romano-channelislandiene, care prevedea reexploatarea reziduurilor aurifere.
Retineti ca, la nivelul anului 1996, nu s-a suflat o vorbulita despre concesionarea terenurilor aurifere, la care s-a ajuns astazi, ci doar la valorificarea haldelor de steril rezultate dupa extragerea minereurilor. Si totul de pe un perimetru de doar 12 kilometri patrati, din zona minei Rosia Montana.
Timis le-a facut capul mare administratorilor de la RAC Deva, cu textele lui de escroc patentat, care i-a imbarligat ca societatea Gabriele Resources foloseste cele mai avansate tehnologii in domeniu pentru a scoate aur pana si dintr-un cacat cu perje. Protocolul stipula ca participarea firmei lui Timis sa nu se situeze sub cota de saizeci de procente din pachetul de actiuni.
|n contrapartida, Timis s-a angajat sa atraga resurse de capital si tehnologii de varf pentru reciclarea sterilului.
La vremea cand Timis venea din tara cangurilor cu mana in tohas, intregul patrimoniu al RAC Deva era evaluat la abia 12 miliarde de lei. Peste inca un an, Timis va incheia cu RAC Deva un simplu proiect de colaborare, la niste dughene notariale din targul Devei.
Cand participatiile in vederea constituirii societatii mixte sunt modificate in favoarea firmei lui Timis, al carei pachet de actiuni ajunge acum la 80 de procente. Specialistii din cadrul ANRM fac o nota ca RAC Deva a luat teapa, pe care o inainteaza ministrului Industriilor. Condus de Tariceanu si apoi de Berceanu, care tac acum ca porcu-n cucuruz.
Societatea mixta este botezata Rosia Montana Gold Corporation. Mina Rosia Montana a ramas in patrimoniul statului; administratorul minei este in continuare RAC Deva; statul roman subventioneaza pe mai departe activitatile economice ale minei; statul isi da acordul ca firma Gabriele Resources sa desfasoare doar activitati de exploatare in zona minei.
Concluzie: dupa nici un an, Timis uita promisiunea mincinoasa ca va reexploata sterilul aurifer, pune mana pe pachetul de control din cadrul societatii mixte, iar statul roman ii permite sa misune prin zona dupa aur.
Inainte cu un an de intalnirea dintre Gaf si Timis printre cacarezele deshidratate de cangur ale Australiei, Ovidiu Tender pune laba pe societatea Prospectiuni si, odata cu ea, pe bancile de date ale tuturor institutelor de cercetari geologice si mineralogice.
Din bancile de date, Tender afla o sumedenie de detalii despre extragerea aurului din perimetrul Rosia Montana, ceea ce face sa-i luceasca ochii ca la motanii in calduri. Dupa constituirea societatii mixte Rosia Montana Gold Corporation, Tender il va cauta pe Timis si vor bate laba la un aldamas ca-ntre ardeleni.
Tender ii va asigura spatele lui Timis, pentru orice eventualitate, prin relatiile lui privilegiate din zona sistemului sigurantei nationale, iar in contrapartida il va ruga pe Timis sa-i bage oamenii din grupul Tender SA in consiliul de administratie al societatii Gabriele Resources Ltd. |n cele din urma, Tender s-a bagat personal in consiliu, ca presedinte.
Pe langa oamenii lui Tender, Timis a angajat o serie de specialisti romani in minerit. Totodata, dupa anul 2000, va atrage colaborarea unui fost ofiter superior din cadrul Directiei Topografice a MApN, cercetat pentru fapte de coruptie. Fostul ofiter realizeaza videograme si releveuri topometrice in aria Rosia Montana, pentru Gabriele Resources.
Cum in zona sunt obiective militare, cazul este sesizat de SRI, care anunta Sectia Parchetelor Militare. Ancheta descopera ca datele culese de ofiter au fost desecretizate, dar dezgroapa acte de inselaciune, falsuri si uz de fals la societatea Gabriele Resources. Cazul ajunge la Tanase Joita, insa pana la urma dosarul va fi declinat in favoarea PNA.
Ancheta procuraturii si a SRI mai descopera ca firma Gabriele Resources a recoltat 80 de tone de minereuri aurifere, care vor fi transportate in Australia, pentru o expertiza mineralogica la laboratorul din Perth.
Expertiza laboratorului, care a relevat un continut foarte ridicat de aur si argint, a facut ca valoarea zacamantului de la Rosia Montana sa creasca spectaculos la Bursa metalelor pretioase din Vancouver, iar cotatiile actiunilor firmei Gabriele Resources sa ajunga la 75 de milioane de dolari.
Investigatiile SRI si ale procurorilor militari au incercat sa afle daca nu cumva minereurile au fost extrase, prin foraje, dintr-o locatie virgina si nu din perimetrul de steril de 12 kilometri incredintat firmei Gabriele Resources. Suspiciunile SRI au fost alimentate si de achizitiile firmei Gabriele Resources, la preturi exorbitante, ale cocioabelor si terenurilor private din Rosia Montana.
|n urma cotatiilor de la bursa din Vancouver, Frank Timis va atrage un credit de 3 milioane de dolari, de la o sucursala a bancii americane Rotschild.
Pentru a obtine creditul, el a utilizat contractul de asociere din 1997 cu RAC Deva, a carui valoare reala este aceea de proiect de asociere, impreuna cu certificatele de analiza a minereurilor realizata de laboratorul din Perth, despre care inca nu s-a descoperit de unde au fost prelevate.
Dupa cresterea cotatiei actiunilor la bursa din Vancouver, Timis a inceput sa emita noi pretentii, batand cu pumnul in masa ca ANRM si Ministerul Industriilor, condus de Berceanu, sa mareasca perimetrul de exploatare din arealul minei Rosia Montana.
Asa se face ca, in intervalul 1999-2000, in plina administratie CDR, perimetrul de exploatare de 12 kilometri se dilata la 22 si apoi la 42,3 kilometri. Proiectul contractului de asociere, care stipula exploatarea pentru o suta de ani a perimetrului initial, este modificat inclusiv de Berceanu si a devenit valid abia in 2001, in toamna.
Contractul stipuleaza ca orice litigiu intre stat si Timis sa fie solutionat de catre Curtea de Arbitraj din Viena. |n caz de reziliere a contractului, statul roman va fi obligat sa-i despagubeasca pe detinatorii canadieni de actiuni, in conditiile in care Timis a listat la bursa din Vancouver o societate inexistenta.
Timis si-a cesionat actiunile firmei canadiene Denison Mines, s-a bagat in cacatul de la Balkan Petroleum si a sters-o in Sierra Leone, unde investeste 100 de milioane de dolari in exploatarea zacamintelor diamantifere, iar ramas singur acasa, Ovidiu Tender a ajuns o halda de reziduuri, pe care nu mai vrea s-o reexploateze decat PNA-ul.
Cornel IVANCIUC
O perspectivă canadiană asupra proiectului Roşia Montană
Prof. Yvan Allaire şi-a obţinut doctoratul în filozofie la MIT. Actualmente este Preşedintele Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Guvernanţa Instituţiilor Publice şi Private (IGOPP), Canada. Profesor Emerit de Strategie (UQAM). Profesor Adjunct (HEC Montreal)
Membru al Societăţii Regale din Canada. Consilier al unor mari firme canadiene.
A intervenit în cadrul sesiunii „Regândirea valorilor în lumea de după criză” la reuniunea din ianuarie 2010 a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia. [Articol preluat de pe A Treia Forţă]
de prof. dr. Yvan Allaire
În calitate de observator canadian al dezbaterii cu privire la proiectul de exploatare a zăcământului aurifer de la Roșia Montană din România am fost surprins de faptul că promotorul acestui proiect, firma Gabriel Resources este prezentat tot timpul ca fiind o companie canadiană.
Am examinat documente oficiale publice pentru a stabili, parafrazându-l pe Butch Cassidy când vorbeşte cu Sundance Kid, „Who are these guys“ (cine sunt băieţii ăştia).
În primul rând, cine deţine acţiunile care asigură controlul asupra firmei Roşia Montană Gold Corporation, înfiinţată cu scopul exploatării rezervelor de aur de la Roşia Montană?
Structura corporativă creată pentru proiectul Roşia Montană este prezentată în figura de mai jos, preluată din raportul anual prezentat pe 11 martie 2010 de Gabriel Resources:
Se impune o primă observaţie: Gabriel Resources și-a creat structura acţionariatului astfel încât să minimizeze şi impozitul global pe profit, şi impozitele diverşilor investitori. Insula Jersey, Ţările de Jos, Barbados şi teritoriul Yukon din Canada sunt, toate, jurisdicţii foarte îngăduitoare din punct de vedere fiscal, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru companii. Banii generaţi de acest proiect se vor îndrepta spre investitorii din una sau alta dintre aceste jurisdicţii, în funcţie de ceea ce este mai favorabil sub raportul nivelului de impozitare.
Din punct de vedere legal, Roşia Montană Gold Corporation, firma creată special pentru acest proiect, este de fapt controlată (80,46 %) de o companie situată în Jersey, și anume compania Gabriel Resources Ltd. Guvernul român deţine 19,31 %, prin intermediul Minvest SA, iar o firmă privată românească, Foricon SA, deţine 0,23 %. Motivele participării acestei firme private la capitalul acestui proiect nu sunt clare 1 .
Gabriel Resources: o companie canadiană?
Într-adevăr, compania are sediul în Canada iar acţiunile ei sunt listate la Bursa din Toronto, dar acest fapt nu face din ea o societate canadiană. În toate documentele, pro şi contra proiectului Roșia Montană, Gabriel Resources este prezentată ca o „societate canadiană“ sau ca o „companie multinaţională canadiană“. Dar este bine de ştiut că mai important decât sediul companiei este cine controlează compania. Cine va beneficia cel mai mult de pe urma proiectului Roşia Montană? Pe scurt, cine sunt acţionarii acestei „societăţi“?
În Canada, orice acţionar care achiziţionează 10% sau mai mult din acţiunile unei societăţi listate la bursă trebuie să depună o declaraţie în acest sens la Comisia de Valori Mobiliare Canadiană. Astfel, este posibil să se identifice acţionarii care deţin un număr important de acţiuni în orice companie. Societăţile pe acţiuni listate la bursă trebuie să raporteze această informaţie anual, într-un document intitulat Management Proxy Circular.
Iată cine sunt cei mai importanţi acţionari ai firmei Gabriel Resources, conform raportului companiei din data de 14 mai 2010:
1. Paulson & Co Inc (New York, NY) 18,00%
2. Electrum Strategic Holdings (New York, NY) 18,00%
3. Newmont Canada Limited 14,72% (o filială deţinută în totalitate de societatea minieră Newmont, SUA).
4. În plus, compania a anunţat printr-un comunicat de presă din 18 decembrie 2009 că a finalizat un plasament privat de 67,5 milioane de dolari, prin vânzarea a 30 de milioane de acţiuni (aproape 9% din acţiunile aflate în circulaţie) către BSG Capital Markets,, o entitate aparţinând grupului Barry Steinmetz. Grupul Barry Steinmetz operează în domeniul diamantelor şi mineritului şi are sediul la Geneva.
Hai să adunăm: 18 % + 18 % +14,72 % + 9 % = 59,72 %; aşadar aproape 60% din acţiunile acestei companii „canadiene“ sunt deţinute de companii străine şi de fonduri speculative. Ceea ce înseamnă că aceste fonduri şi aceşti acţionari controlează compania. Şi, cum BSG Capital Markets deţine, de asemenea, dreptul de a cumpăra ieftin alte 9 milioane de acţiuni – drept pe care şi-l va exercita în curând – ajungem la concluzia că aproape 70% din Gabriel Resources este deţinut de acţionari non-canadieni.
Dintre aceştia, fondul speculativ Paulson & Co a dobândit o tristă celebritate datorită procesului intentat de către Securities and Exchange Commission (SEC) împotriva băncii de investiţii americane Goldman Sachs. Există, de asemenea, supoziţii potrivit cărora fondul ar fi fost unul dintre participanţii timpurii la acţiunea speculativă masivă împotriva datoriei statului grec. Întemeietorul fondului, John Paulson, a fost plătit cu peste 8 miliarde de dolari în ultimii trei ani pentru abilităţile sale de speculator.
Electrum Strategic Holdings este descrisă în rapoartele firmei ca deţinând „un portofoliu extins de proprietăţi pentru dezvoltare şi explorări în Europa de Est“. Practic, această organizaţie este şi ea tot un fond speculativ, dar în domeniul aurului.
Un indiciu al adevăratei naţionalităţi a firmei Gabriel Resources este şi naţionalitatea membrilor consiliului său de administraţie. Consiliul este format din opt membri, dintre care doar doi sunt canadieni. Din ceilalţi şase, majoritatea sunt americani. Însuşi directorul General (CEO) al companiei îşi dă adresa personală în Laguna Beach, California.
În consecinţă, mass-media din România, susţinătorii şi opozanţii proiectului Roșia Montană ar trebui să ia cunoştinţă de aceste fapte şi să înceteze a mai acorda o identitate canadiană actualului promotor al proiectului Roşia Montană. Gabriel Resources este de fapt o companie deţinută de speculatori americani şi de alte interese străine, doar deghizată – pentru o mai mare credibilitate, probabil – sub o identitate canadiană.
De ce tocmai Gabriel Resources?
Orice proiect de investiţii care creează locuri de muncă directe şi indirecte generează beneficii pentru o ţară. Pe de altă parte, respectiva ţară trebuie să evalueze cu atenţie tipul de investiţii pe care doreşte să le atragă şi să le sprijine.
Exploatarea resurselor naturale a fost dintotdeauna o sabie cu două tăişuri pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Resursele lor naturale acţionează ca un magnet pentru investitorii străini, în căutare de materii prime ieftine. Promisiunea unei creşteri rapide a numărului de locuri de muncă şi a intensificării activităţii economice este irezistibilă din punct de vedere politic. În ţări cu un potenţial industrial scăzut şi în care forţa de muncă este slab pregătită, probabil că nu există altă cale de ieşire din sărăcie. Este şi România o astfel de ţară?
Din păcate, termenii şi condiţiile negociate de către firmele străine pentru accesul la resursele naturale ale acestor ţări nu sunt, de regulă, cele optime şi, în plus, formularea lor este ambiguă. Ele sfârşesc prin a aduce puţine beneficii reale şi durabile ţărilor respective, dar îmbogăţesc din plin companiile străine.
Costul scăzut al extragerii materiilor prime în ţările în curs de dezvoltare reflectă faptul că în realitate costul lor real este subestimat. Daunele colaterale aduse mediului, deteriorarea stării de sănătate a angajaţilor şi dislocarea comunităţilor din proximitatea exploatării sunt negate, minimizate, contestate prin campanii de publicitate, atunci când nu sunt de-a dreptul ridiculizate de către diverşi actori locali susţinători ai proiectului (indivizi, ziarişti plătiţi de guvern şi de alte organizaţii etc.).
Ţările dezvoltate bogate în materii prime, cum sunt Canada şi Australia, au învăţat să-şi impună condiţiile în desfăşurarea unor activităţi industriale de acest gen şi să obţină un maximum de beneficii economice de pe urma lor. Atunci când proiectele au o importanţă strategică deosebită, spre a asigura exploatarea acestor resurse sunt înfiinţate societăţi cu capital de stat. Toate beneficiile revin astfel ţării.
Pe de altă parte, proiecte controversate pentru efectele lor asupra mediului natural şi social sunt blocate în mod regulat, neluându-se în considerare eventualele beneficii economice. Cum putem evalua proiectul Roşia Montană pornind de la aceste exigenţe?
Acest proiect va transforma o mare zonă geografică într-un veritabil peisaj selenar, la aproximativ 135 de kilometri, de Cluj-Napoca, al treilea oraş ca mărime din România. Procesul de exploatare va face uz de o cantitate masivă de cianură, care trebuie să fie transportată la Roşia Montană de-a lungul a sute de kilometri prin regiuni dens populate. În plus, în ciuda unor argumente contrare aduse de promotorii proiectului, o moştenire a unei civilizaţii timpurii, un adevărat certificat dacic de naştere a poporului român este în pericol de dispariţie.
În multe ţări, aceste fapte ar fi suficiente pentru a respinge proiectul!
Dar dacă, în ciuda acestor aspecte nefavorabile, s-ar hotărî, totuşi, exploatarea rezervelor aurifere de la Roşia Montană, oare cum ar trebui să se procedeze?
Având în vedere natura delicată a proiectului şi potenţialul lui foarte mare de creare de venituri pentru România, guvernul ar putea să evalueze posibilitatea de a exploata Roşia Montană prin intermediul unei societăţi cu capital de stat.
Este însă foarte posibil ca guvernul român să fie strâmtorat financiar şi, prin urmare, incapabil să procure fondurile necesare pentru finanţarea investiţiilor cerute de proiect. În aceste condiţii, guvernul ar trebui să recurgă la un număr de operatori privaţi, interesaţi să investească şi să realizeze proiectul de exploatare minieră. Desigur, guvernul ar trebui să facă apel doar la acele societăţi de minerit care, datorită modului în care operează, se bucură de credibilitate şi respect. Ele vor fi invitate să facă oferte ce vor fi evaluate pe baza performanţei şi a reputaţiei lor antreprenoriale în alte exploatări miniere similare, din alte ţări. Compania care ar depune oferta cea mai atractivă din perspectiva intereselor naţionale ar putea obţine licenţa de exploatare. În aceste condiţii, beneficiile economice pentru ţară ar fi maximizate.
Oare aceasta să fi fost procedura prin care firma Gabriel Resources a fost aleasă şi a obţinut licenţa de exploatare a rezervelor de aur de la Roşia Montană? Rămâne de explicat de ce Gabriel Resources şi nu alte firme.
NOTE
1 Până în anul 2009, au existat trei companii private românești care dețineau un număr mic de acțiuni în Roșia Montană Gold Corporation: Cartel Bau S.A. (0,23%), Foricon S.A. (0,23%), Comat S.A. (0,23%). În documentele anterioare, Gabriel Resources identifica aceste trei companii drept „companii de stat“. La sfârşitul anului 2009, Gabriel Resources cumpăra acțiunile a două dintre aceste companii. Foricon este acum o companie privată care oferă servicii în domeniul construcţiilor.
Foarte interesante materialele propuse de documentatul JoeB ! Multumesc pentru lectura.
Sunt multe lucruri pe care le ignoram, iar presa ne „fereste” de posibilitatea de a ne forma prin noi insine, pe baza de informatii clare, nemanipulate, o opinie.
Nu e decat un joc electoral al politicienilor din zona si cel mai bun mod de a se spala ei pe maini de aceasta treaba.
Coasta,ai pus punctul pe I!
Era la un moment dat vorba de un referndum national fiind o problema nationala si asa mi s-ar parea corect si mie
SI MIE!!
un referendum national ar avea acelasi rezultat ca unul local. doar romanii sunt solidari si ar vota pro deschiderii de noi locuri de munca, ca doar somajul afecteaza foarte multa lume, mai ales industria miniera!
Sustin initiativa si mi se pare chiar nimerita in contextul actual. paote asa ne si mobilizam sa luam masurile necesare
dupa 15 ani de amanari, ar cam fi cazul sa se mobilizeze autoritatile si sa ia o decizie, fie ea pozitiva sau nu. motii merita un raspuns, ca sa stie si ei ce-i asteapta in viitor: un loc de munca sigur sau tot disperare?
Inca un referendum?
Si ce finalitate va avea? Tot cum vor politicienii? Cu celalalt referendum pe care-l ignorati, cum ramane, „domnilor” politruci?
Verde Mihai_bvb !
Acelasi lucru am spus si eu fara sa va parcurg pe totzi 😆
macar se va stabili care e parerea oamenilor din Apuseni in legatura cu mineritul iar autoritatile nu vor mai putea sa ii ignore, la fel cum o fac de 10 ani!