Am vazut aseara “De ce eu?”, varianta “de lucru” a filmului despre cazul procurorului Panait. Regizorul Tudor Giurgiu a inviat din morti un om, dar, mai ales, o Romanie pe care o credeam apusa. M-am chircit la final in scaun gindindu-ma ca anii aceia, cu anchete la comanda, cu procurori santajati, cu marionete si sclavi ar putea reveni curind. M-am infiorat revazind ce putregai urit mirositor a fost justitia din Romania in anii lui Nastase.
Am trait acele vremuri ca jurnalist. Le-am simtit otravind speranta si mi-aduc aminte ca impreuna cu citiva colegi de la Evenimentul Zilei ramaseseram ca niste samurai inchisi in Casa Presei incercind sa zimbim la gindul ca se poate, ca inca se mai poate. Undeva, prin 2003, parea insa ca nu se mai poate nimic. Ca luptam inutil si fara spor, o mina de ziaristi si o mina de cetateni pentru a nu lasa ceasul istoriei sa o ia inapoi. Eram mai tinar cu zece ani, aveam ceva mai multa energie si o doza mai mare de idealism. De ieri, dupa vizionare, imi da tircoale o stare de depresie, dar o resping indirjit evitind asaltul final al deznadejdii. Mi-e mila si deopotriva sila (vorba lui Sabin Orcan), dar inca gasesc resurse sa sper si sa cred. Minunile, stiu sigur, exista si se intimpla. Uneori, pentru a ajunge la ele trebuie sa traversezi clipe de disperare, stari de confuzie si sa lupti cu ginduri negre. E necesar citeodata sa ti se opreasca inima, sa simti pulsul in jugulara ca sa realizezi in cele din urma, usurat, pe linga ce ti-a fost dat sa treci. Sa mori un pic, cu alte cuvinte, ca sa te bucuri de revenirea la viata, la speranta.
Asa a fost in 2004, la fel ar putea fi si acum, iar de nu va fi sa fie, inseamna ca de data asta trebuie sa ne scufundam mai adinc in disperare pentru a intelege mai bine lectia de dupa, a sperantei. Va fi viata si dupa Ponta-presedinte, daca asa va fi sa se intimple. Da, sint semne ca ar putea fi rau, foarte rau, dar asta nu inseamna ca se termina aici. Orice si oricum ar fi sa fie, inca mai cred si mai sper ca intr-o zi vom reusi. Nu mi-e teama pentru ca am vazut si am citit despre romani frumosi si bravi care au reusit sa invinga teama. E plina istoria noastra, chiar si cea recenta, de astfel de romani exemplari. Nu sint naiv, dar sint optimist si dornic sa vad sfirsitul cosmarului comunist. Trezirea se va produce cindva, poate nu duminica, poate intr-o alta duminica, poate mai tirziu decit speram acum, dar stiu sigur ca se va produce. Si atunci vom respira calm si apasat bucurindu-ne sa simtim minunea invierii.
Aseara, dupa filmul lui Giurgiu am vazut o astfel de minune intimplindu-se: un om zdrobit de un sistem ticalosit s-a ridicat din morti vorbind inca o data dintr-o pelicula de film. Sacrificiile, personale sau ale unor generatii, nu ramin niciodata in uitare, ele dainuie, stau ascunse un timp, dar in cele din urma se ridica in fata istoriei si striga. Si se fac auzite. Cu Cristian Panait asa se intimpla in filmul lui Tudor Giurgiu, tinarul procuror e iarasi printre noi, punind in fata romanilor o dureroasa aducere aminte a unor vremuri prea curind uitate.
Nu e o ancheta filmul lui Giurgiu, n-o sa gasiti acolo dovezi de netagaduit ale vinovatiei lui Nastase sau Ponta, dar, dupa ce-l veti viziona, sint sigur ca veti intelege mai multe, mult mai multe, despre “sistem” si modurile lui de functionare. E un film despre noi, la urma urmelor. Despre “prostii care spera” cum ar spune Horatiu Malaele, despre o mina de idealisti care inca mai cred ca se va ajunge, in cele din urma, la adevar, sigurul care in cele din urma ne va face liberi.
Va rog sa nu va pierdeti speranta, orice ar fi si oricum ar fi! Pentru ca, fara de veste Judecatorul va veni si faptele fiecaruia se vor descoperi. Si se va face, poate, chiar si un film despre asta…
Sursa: turcescu.ro
Comentariile sunt închise.