Când spui deltă, spui peşte, când spui Sfântu Gheorghe, spui morun. Satul de pescari unde s-au aşezat urmaşii ucrainenilor care au colonizat acest teritoriu virgin a rămas în legendă pentru sturionii care se pescuiau aici în anii ’70–’80.
Toate poveştile copiilor din comuna Sfântu Gheorghe, judeţul Tulcea, începeau cu monştrii marini pescuiţi de taţii lor, bărbaţi blânzi cu bărbi mari şi albe, cu veri toride, când veneau domnii de la Bucureşti în sat pentru a se înfrupta cu gusturile mării şi ale Deltei Dunării.
Eduard Acsente, 44 de ani, născut în locul unde cel mai vechi braţ al Dunării îmbrăţişează Marea Neagră, la Sfântu Gheorghe, rescrie imaginea satului său în perioada copilăriei. „Toţi bărbaţii erau pescari. Aici nu se prindea orice fel de peşte, ci unul de lux, cu o carne extrem de gustoasă, morunul“.
145 de kilograme de caviar
Cu unelte speciale, pescarii reuşeau să facă unele capturi impresionante. „Îmi amintesc că echipa tatălui meu a prins un morun de 675 de kilograme, din pântecele căruia a scos 145 de kilograme de caviar. Aveam vreo 12 ani atunci, dar şi acum revăd monstrul“, îşi aminteşte el.
Pescuitul la morun nu se aseamănă cu prinderea altor peşti. Sturionii se prind numai pe furtună, cu unelte speciale. „Ei călătoresc pe fundul Dunării, cu viteze foarte mari, de 70 de kilometri pe oră. Pentru a-i păcăli, pescarii montau de stâlpi de lemn din salcâm înfipţi pe fundul apei, carmace, adică un şir de cârlige de 30-35 de centimetri. În trecerea lui, morunul se agăţa cu coada de aceste scule. Peştii se prindeau la adâncimi care variau între 2 şi 50 de metri.
Carmacele erau făcute dintr-un aliaj special, uneltele fiind importate din Suedia şi mai apoi din SUA. Zilnic se prindeau zece tone de păstrugă, nisetru şi morun, peşte cu cea mai bună carne. „Un pescar câştiga 15.000 de lei pe lună, plus alţi 5.000 de lei «F.S.N.», adică fără ştirea nevestei“, râde Eduard Acsente.
„Când nu aveam ce mânca, mâncam caviar“
Pescarii din Sfântu Gheorghe intrau în iarnă cu rezerve uriaşe de peşte. „La noi în casă aveam patru butoaie mari în care ţineam 250 de kilograme de scrumbie sărată. Făceam troc cu alte produse: porumb sau cartofi. Iarna, Dunărea îngheţa şi mâncam doar ce prindeam vara. În iarna lui 1969, Dunărea a fost îngheţată timp de 99 de zile“, spune el.
Palaşca Varemic, un localnic din Sfântu Gheorghe, îşi aminteşte cu drag de vremea copilăriei: „Înainte, se prindea peşte gras, morunul avea slană ca porcul. Şi când aducea tata grăsimea aia acasă, mama o tăia ca jumările la porc. Bucăţele pătrate, cuburi, cuburi. O prăjea şi după aceea untura era scoasă, o punea în bidoane, iar bucăţile care rămâneau erau puse separat. Când începeam să-i spunem: «Mama, ne e foame!», ne dădea un castron de jumări de peşte. Ne duceam în grădină, mâncam jumările cu roşioarele alea mici şi ne băteam cu roşiile mari. În cel mai rău caz, când nu aveam ce mânca, mâncam caviar“, râde Palaşca Varemic.
Citeste mai mult: adevarul.ro
