Un romancier, o dramă şi un stat nesimţit bun doar pentru sinecurişti. Asta e România

Din păcate încep prin a vă spune că în 1999 mă aflam în Tunisia, o ţară cotată drept lumea a treia, aflată sub o dictatură – un fel de struţocămilă între comunism, socialism şi capitalism -, stat care cocheta cu beneficiile liberale provenite din turism. Din greşeală am ajuns într-un orăşel luxuriant, cu o populaţie de câteva mii de oameni, aflat pe un platou la malul Mediteranei. Pur şi simplu parcă era desprins din poveşti sau din reclamele publicitare, case albe impecabile străjuite de uşi şi ferestre albastre, înconjurate de curţi imense pline de verdeaţă.

Evident că am întrebat localnicii despre locul acela, părea un fel de Monaco în miniatură lipit de ruinele Cartaginei antice. Răspunsul lor a fost uluitor. Orăşelul, pentru că dacă ne raportăm la România sunt comune care au mai mulţi rezidenţi, era de fapt o comunitate exclusivistă a oamenilor de cultură tunisieni. Mai precis, acele proprietăţi erau locuite de pictori, scriitori, poeţi, muzicieni, într-un cuvânt artişti dacă e să discutăm la modul general. Statul le oferea, pe lângă un spaţiu confortabil, şi o indemnizaţie lunară suficientă ca să le ajungă să trăiască decent. Şi asta, pentru a le dărui acelor oameni condiţii propice pentru creaţie. Explicaţia e simplă. Cultura unui stat, promovată la nivel internaţional prin performanţe, aduce beneficii de imagine imense. “Primăvara Arabă” a îndepărtat dictatorul de la putere. Măsura a rămas. Vedeţi mai jos cum arată Sidi Bou Said, orăşelul artiştilor învecinat cu poalele munţilor Atlas şi Marea Mediterană.

În România, “artiştii” – ca să-i numim generic aşa -, nu sunt nici cal, nici măgar. Avem instituţii plătite de la bugetul de stat, bani adunaţi din buzunarul tuturor, care să-i protejeze. Vorbim aici inclusiv despre asociaţiile profesionale care trag spuza pe turta lor în privinţa drepturilor de autor.

Cazul romancierului Radu Aldulescu este dramatic. Un scriitor socotit drept unul dintre cei mai mari romancieri contemporani. Poate unora nu le plac poveştile lui pentru că s-a cantonat în romane construite pe un tipar “muncitoresc”, însă asta nu-i schimbă valoarea de creator.

La puţin peste 60 de ani, Aldulescu ajunge să fie un om al străzii pentru că, potrivit comunicatului Uniunii Scriitorilor, instituţia aceasta nu-şi mai permite să-l găzduiască în unul dintre sediile închiriate de la primărie. Costurile suportate de Uniune pentru el erau de doar 200 de euro pe lună.

Poate că Radu Aldulescu are şi el ca orice om păcatele lui, poate că nu s-a preocupat prea mult de bunăstarea personală, să aibă o casă a lui, o plasmă, un frigider luat cu buletinul. Nu-l cunosc, dar i-am citit, spre ruşinea mea, doar vreo două cărţi. Credeţi-mă, nu vă irosiţi timpul. Acest om este un boem şi îşi foloseşte de multe ori harul pentru a-i zgândări cu o nonşalanţă proletară pe decidenţii Uniunii Scriitorilor.

Însă cazul lui ne arată în mod foarte clar că legile sunt mult prea strâmbe în România. Avem asociaţii profesionale care nu fac nimic pentru oamenii pe care ar trebui să-i reprezinte. Câţi jurnalişti au rămas muritori de foame în ultimii ani? Şi nu vorbim despre cozile de topor. Oameni cu familii, copii de hrănit, credite de plătit. Şi-a pus cineva problema, dintre cei care-i reprezintă, dacă au un acoperiş deasupra capului, dacă au ce mânca, din ce trăiesc?

Ne întrebăm retoric de ce mass media românească a ajuns un tabloid naţional. Răspunsul este simplu: moare de foame. Cine are coloană vertebrală şi nu vrea să achieseze la indicaţiile preţioase de partid şi de stat se retrage, iar de multe ori chiar din meserie. Nu mai există solidaritate de breaslă. Un om care face o anchetă cu subiect şi predicat şi devoalează acte grave de corupţie este de multe ori pus pe liber şi colegii se feresc să-l promoveze. Numai caracterul şi ignorarea presiunilor, indiferent de repercusiuni, te determină să continui, iar nevasta sau soţul te întreabă, dacă între timp nu ajungi la divorţ, de ce faci tot efortul ăsta când nu poţi pune o pâine pe masă. Este trist să ajungi să „mori” din conştiinţă şi pasiune cu dreptatea în braţe.

Aşa că, oameni buni, învăţaţi să preţuiţi valoarea. Cumpăraţi o carte. Poate că Radu Aldulescu va avea bănuţi pentru o pâine în plus şi va scrie un roman senzaţional pe care îl veţi citi cu sufletul la gură. Cumpăraţi un ziar serios, nu un tabloid unde citiţi ultimele bârfe despre Leo de la Strehaia ori despre nasul Danielei Crudu. Urmăriţi o emisiune la televizor unde vi se spune cu curaj adevărul necenzurat. Mergeţi la o piesă de teatru sau la un concert, chiar dacă nu vă dau banii afară din casă.

Dacă veţi face aceste gesturi mărunte veţi schimba ceva. Altfel, România nu se mai face bine.

P.S.: Câte ştiri, interviuri sau articole despre cărţile scriitorului Radu Aldulescu, un romancier român premiat internaţional, aţi citit până acum câteva zile? Din păcate, despre asta vorbim. Prea mult cinism într-o societate bolnavă.