The Cambridge history of India, vol. I, cap. III,The Arians (Arienii), p. 67-71:
“Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul. După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după câte se pare, grâul le era familiar.
Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oala, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul. Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare, aquila (uliul). Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul.
Din aceste date este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi.
Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele în limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. Şi mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorâte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca „Asia Centrală”, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci sterilitatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.
Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să îndeplinească aceste condiţii în câmpiile din nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.
Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strâns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus?
Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii.
Dacă această zonă este într-adevăr habitatul originar – şi, destul de curios, că deşi îndeplineşte atât de multe condiţii, nu pare să fi fost propusă până acum – răspândirea limbilor indo-germanice devine uşor de înţeles.
Fără îndoială că direcţia cea mai atrăgătoare de a ieşi din această zonă în căutarea de noi spaţii de locuit ar fi de-a lungul Dunării în Valahia de unde nu este greu de trecut spre Bosfor şi Dardanele.
Ce dovezi avem noi despre o astfel de migraţiune, şi în cazul în care a avut loc, care a fost data? După toate probabilităţile, migraţia popoarelor din habitatul primitiv pe care noi l-am localizat în zonele ce se numesc acum (1913! – anul scrierii acestui text – Nota ns.) Ungaria (cu Transilvania inclusă în acea vreme, n.n.), Austria, Boemia, nu a avut loc într-o perioadă foarte îndepărtată. Toate datele despre această migraţiune, atât cât le cunoaştem, pot fi explicate fără postularea unei date anterioare anului 2500 î.e.n. Trebuie reţinut faptul că aceste migraţii nu au avut loc pe zone nepopulate, că înainte de a atinge frontiera Indiei sau chiar a Mesopotamiei, wiros-ii trebuie să fi avut de luptat cu populaţiile deja existente care considerau trecerea lor asemănătoare unui nor de lăcuste distrugătoare care le devorau substanţa şi îi lăsau să piară de foame sau să supravieţuiască în mizeria captivităţii unor cuceritori cruzi. Trebuie să presupunem că succesul s-ar fi putut obţine numai în valuri succesive care urmau la intervale scurte: căci dacă succesorii lor ar fi întârziat prea mult, primul val de migratori ar fi fost oprit sau absorbit. Ştim că în timpuri istorice multe triburi au trecut astfel în Asia din Europa, printre acestea fiind frigienii, misienii şi bitinienii. S-a arătat în mod plauzibil că armenii au fost primul val al migraţiei frigiene şi se pot aduce dovezi care fac posibilă afirmaţia că triburi şi mai vechi de cuceritori venind din vest spre est erau reprezentaţi de strămoşii îndepărtaţi ai persanilor şi indienilor moderni”
Jawaharlal NEHRU, fost prim-ministru al Indiei, scrie:
“Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei. Se prea poate ca devierea spre agricultură să fi fost imprimată de noii veniţi, de arienii care pătrundeau în India în valuri succesive, venind dinspre nord-vest.” (Descoperirea Indiei, București, Editura de Stat pentru literatură politică,1956, p. 77 si 73)
Alt indian celebru, Rabindranath TAGORE ne arată:
“Când arienii au invadat India, pădurile noastre le-au oferit adăpost, lor şi turmelor lor, împotriva căldurii soarelui. Ei au putut să găsească acolo tot ce aveau nevoie şi astfel triburile lor, natural patriarhale, s-au statornicit de la început. Susţinută de condiţii naturale, cultura s-a putut dezvolta în voie.” (Daniela Neacșu, editor, Tagore – România.Amintiri, Editura Paideia, 1998, 168 p.)
Satsvarūpa Dāsa GOSWAMI, autor indian:
“Pe vremuri, Vedele erau transmise pe cale orală, dar mai târziu, înţeleptul Vyasadeva a dat tuturor sastrelor vedice o formă scrisă.” (Introducere în literatura vedică.Tradiția vorbește prin ea însăși, Editura GOVINDA, 1993, pag. 5)
“Cât despre arheologia Indiei, săpăturile între-prinse în oraşe şi temple nu au adus date experimentale concludente asupra celei dintâi apariţii a culturii vedice.” (Chavarria-Aguilar, Traditional India, p.24)
“Cele mai cunoscute descoperiri arheologice legate de perioada preistorică au fost făcute sub direcţia arheologului Sir John Marshall, care în 1920 a dezgropat oraşele Harappa şi Mohenjaro, localizate pe teritoriul actualului Pakistan. Deşi reprezintă o fabuloasă descoperire pentru arheologie, Harappa a contribuit totuşi foarte puţin la înţelegerea vechii perioade vedice. Dacă s-a sperat că descoperirile de la Harappa şi Mohenjaro ar putea să arunce o oarecare lumină asupra Vedelor, această speranţă nu
s-a împlinit.” (Chavarria-Aguilar, Traditional India, p.21)
Ediţia franceză a Vedelor
“Nu există arheologie vedică: nici o urmă ce poate fi atribuită arienilor n-a fost găsită pe pământul Indiei, nici olărit, nici arme, nici bijuterii, nimic deci care să permită ilustrarea Vedelor.” (Le Véda, Textes réunis et présentés par Jean VARENNE, Verviers,5.1 vol.I, 335 p., Edition Gérard & Co, 19675.2 vol.II, 396 p. (336-731)
“Arienii, purtători ai elementelor de bază ale religiei vedice, intrară în India prin nord-vest în cursul celui de-al doilea mileniu înaintea erei noastre. Ei s-au ciocnit în bazinul Indusului cu popoarele care construiseră marile cetăţi de cărămidă din Mohenjo-Daro, Harappa şi altele. Mai târziu (începutul primului mileniu), ei şi-au întins dominaţia în valea superioară a Gangelui. Centrul civilizaţiei vedice s-a deplasat atunci spre sud-est. Kuruksetra (la sud de modernul Delhi) deveni Pământul sfînt al brahmanismului” (Le Véda, Textes réunis et présentés par Jean VARENNE, Edition Gérard & Co, 19675.2 vol.II, 730 p.)
Mulțumim foarte mult domnului Dumitru Ioncică, directorul editurii Uranus, pentru oferirea acestor informații, spre publicare. Acestea, dar și multe alte informații deosebite despre istoria veche a meleagurilor românești de astăzi, le puteți găsi în cartea GETICA, de Iordanes – ediție critică bilingvă (latină-română), publicată de editura Uranus. Cartea poate fi achiziționată aici: http://dacia-art.ro/products-page/carti/
NOTA MEA: Personalitățile străine care vorbesc despre faptul că Vatra Vechii Europe a fost în spațiul carpato-danubiano-pontic sunt tot mai numeroase, vocea lor fiind tot mai puternică. Și totuși… când anume va fi auzită această voce de Academia Română și Ministerul Culturii, pentru a demara o cercetare pluridisciplinară intensă, cu scopul de a pune în evidență aceste adevăruri?
Daniel Roxin
