Coborârea în mocirlă

Ca în mai toate campaniile din 2007 încoace, un soi de nebunie scurtcircuitează neuronii politicienilor. Există însă acum un surplus de mizerie și inconștiență, o strategie a războiului total, care se anunță devastator.

În timp ce „premierul profund corupt“ și pre­șe­din­tele „mafiot“ se măcelăresc în prime-time-uri, Transnistria cere alipirea la Rusia și Putin aver­ti­zează că acolo „oamenii au propria viziune des­pre viitor“, așa cum au avut și cei din Crimeea. În timp ce „Victor Viorel“ se mută la Ministerul Apă­rării și îl dă afară din birou pe șeful Marelui Stat Major ca să se instaleze el, iar Băsescu se răz­boiește cu „șantajista“ Firea, care „poartă ghi­ni­on bărbaților“, grupuri de separatiști proruși au pro­clamat „Republica Populară Odessa“, Rusia apro­piindu-se cu pași fermi de gurile Dunării. În timp ce premierul îl amenință pe președinte cu puș­căria și baronilor le promite eliberarea, Putin declară că nu-i e frică de NATO și că Rusia va răs­punde dacă SUA continuă planurile privind scutul antirachetă în Europa de Est. Cu excepția lui Bă­sescu, singurul care între două runde televizate ale meciului cu „mincinosul“ și „lașul“ își face timp și pentru câte o conferință de presă pe teme ex­terne, politicenii par complet deconectați de la ce­ea ce se întâmplă mai departe de sediul de partid sau al DNA. În ziua întâlnirii de la Geneva între Ru­sia, SUA, UE și Ucraina, Ponta își repera curajul pier­dut în timpul „înscenării“ micului trafic de înalte interese marca Duicu, copilotând un F-16 și făcând selfie-uri pentru albumul de familie. În aceeași zi, Barack Obama și-a exprimat rapid re­zer­va față de acordul de la Geneva, spunând că „nu putem fi siguri de nimic în acest stadiu, ți­nând cont de ceea ce am văzut în trecut“, iar Pon­ta și Antonescu au petrecut câte două ore fie­ca­re la televiziunile prietene, dându-se în gât unul pe celalalt cu detalii mai mult sau mai puțin picante din căsnicia recent încheiată. Ambii speră să conducă România din decembrie încolo.

Ca în mai toate campaniile din 2007 încoace, un soi de nebunie scurtcircuitează neuronii po­li­ti­cie­nilor. Există însă acum un surplus de mizerie și inconștiență, o strategie a războiului total, care se anunță devastator. Sfatul dat lui Băsescu de Ilie Sâr­bu – să se caute la un psihiatru și apoi, dacă eșu­ează, să încerce și cu un exorcist – ar putea fi valabil pentru toți. După ruperea USL și acțiunea de răpunere a baronilor declanșată de DNA și ANI, pesediștii și Ponta au intrat complet în vrie. Deși sondajele îi arată încă pe cai mari, au pus țara în stand-by, AMR-ul pe perete și an­ti­bă­sis­mul pe post de unic program și slogan electoral. Fărâmarea PDL tot pe falia Băsescu a generat o adevărată fandacsie, în care competiția se poartă între cine-i mai comunist și fesenist, cine-i mai candidat și cine reușește să fure mai multe voturi de la celălalt. E un soi de USL întors pe dos.

La PSD strategia e limpede ca lacrima penalilor care își scriu memoriile sub supravegherea pro­cu­rorilor: partidul-stat este construit cărămidă cu cărămidă, puterea este acaparată și din ultimul co­t­lon rămas neocupat, iar poporului i se promite că după noiembrie, când tiranul va elibera Cotroceniul, Ro­mânia va deveni un rai al bunăstării și normalității. Este ree­di­tarea tehnicii din 2012, dar, din cauză că PSD este totuși de doi ani la putere și promisiunile au intrat serios la apă, e ne­voie de un surplus de ingeniozitate și agresivitate pentru a con­vinge din nou electoratul că tot PSD e salvarea și lumina. Pentru asta este însă nevoie ca nebunia să atingă paroxismul și sentimentul de criză să devină sufocant. Amenințările cu puș­căria, atacul asupra instituțiilor-cheie, rămășițe ale „regimului Băsescu“, scandalul zilnic, blocajul general, mesajul că Ro­mâ­nia este într-un război pe viață și pe moarte, încât Armata ră­mâne ultima redută, sunt parte a tacticii „izbăvirii de Ne­cu­ra­tul“. Spre deosebire de campaniile precedente desfășurate sub stindardul antibăsismului, de data aceasta mesajul e deliberat apocaliptic, menit să dea fiori și să mobilizeze electoratul în linia întâi a războiului de eliberare.

De partea cealaltă, Băsescu reușește să alimenteze scenariul PSD, intrând în sarabanda amenințărilor și a cuțitelor înfipte în masă, contribuind din plin la atmosfera irespirabilă. Dacă pe­sediștii, cel puțin în faza actuală, nu au nevoie decât de pro­priii militanți și talibani pentru a câștiga, pentru dreapta lu­crurile stau complet diferit – nu are șanse decât dacă își mă­rește sau măcar își reconstruiește bazinul electoral. Până și sus­ți­nătorii consecvenți s-au săturat de atacurile între partidele de dreapta, de degradarea discursului și de declarațiile care aruncă în derizoriu și politizează instituțiile fundamentale. În loc să atragă electorat, spectacolul diversionist al războiului în­tre palate îl îndepărtează până și pe cel fidel. În loc să de­mons­treze că nu toți sunt „aceeași mizerie“, liderii de dreapta pun dea­supra interesului fundamental al momentului – împie­di­carea acaparării de către PSD a întregii țări – afectele, pro­ble­mele și frustrările personale. Cui folosește coborârea în mo­cir­lă? Lui Băsescu și dreptei în niciun caz.