Până la 12 ani am crescut într-un sat mic din Moldova, undeva între Bârlad şi Târgu Bujor. În perioada aceea am prins electrificarea, când a ajuns şi în satul nostru şi am înlocuit patru lămpi cu gaz cu un singur bec, asfaltarea – acelaşi singur drum asfaltat ca şi acum, de altfel, care trece prin marginea satului -, trecerea de la mersul în căruţă până la Târgu Bujor la camionul cu prelată şi apoi la rată, mutarea bufetului într-o casă mai mare, din ciment, un mare pas înainte faţă de mica gheretă din chirpici de până atunci, nemaisarbatorirea zilelor recoltei, stricarea scrânciobului sătesc şi nemaiţinerea horelor de duminică, din mijlocul satului, închiderea bibliotecii săteşti şi apoi a căminului cultural, care fuseseră acolo de când lumea, nemaivenirea bâlciului la Târgu Bujor, o dată pe an, bâlci la care mergea jumătate de sat şi pentru care ne pregăteam cu luni bune înainte, şi care era, de departe, evenimentul anului, când plecam toţi copiii din sat deodată, noaptea la 3 şi jumătate (oră păstrată cu sfinţenie din strămoşi, niciodată schimbată), ca să ajungem la 8 şi să nu pierdem nimic. Pe jos, evident, şi cred că dacă – absolut ipotetic – ne-ar fi propus cineva să ne ducă cu un camion cu prelată am fi refuzat. Şi primul televizor cu lămpi, Rubin 102 rusesc, şi câte altele…
Pe la 6-7 ani am început să am primele nedumeriri ontologice, când am observat primele difrente majore între ce citeam eu în cărţi că ar trebui să văd (începusem să citesc înainte de 5 ani) şi ce vedeam în realitate. De pildă, omul cu oile nu se numea cioban, cum scria în carte, ci mocan. Nu avea fluier şi nu vorbea cu mioarele, ci le înjura toată ziua. Şi nicăieri nu citisem încă în cărţi că ar trebui să umble beat toată ziua, de dimineaţă devreme până când se ducea la culcare, înainte de lăsatul întunericului. De fapt, nu scria nicăieri că la întoarcerea de la bufet toţi, aproape fără excepţie, trebuie să se întoarcă beţi. Mai târziu am aflat că asta era şi regula, nu se duceau acolo doar ca să bea, se duceau că să se îmbete, îşi propuneau asta, ştiau dinainte că aşa va fi şi îşi lăsau lucrurile mai de valoare (vorba vine) acasă, ca nu cumva să le piardă sau să le ia cineva când vor cădea în şanţ.
Pe la 8-9 ani am avut onoarea să ajung protejatul şi apoi prietenul lui Ghiţă, cu vreo 15 ani mai mare. Deşi nu era cel mai vânjos din sat, nu se ştie cum, dar nimeni nu-l putea bate pe Ghiţă, dimpotrivă, putea să bată el oricând şi pe oricine. Ba mai mult, se spunea că ar fi putut să bată pe aproape oricine şi din satele din jur, la o adică. Dacă ar fi vrut cineva să mă bată pe mine, sau invers, dacă aş fi vrut eu ca cineva să primească o lecţie, trebuia să-i spun lui şi treaba era rezolvată pe loc, fără întrebări sau alte investigaţii.
Într-o zi eram la o serbare în pădure cu el, cu Ghiţă, adică, şi cu încă un prieten al lui, prieten vechi acela, de aceeaşi vârstă. Prietenul vechi a vrut să cumpere ceva, după care s-a răzgândit şi a băgat înapoi în buzunar sută de lei pe care tocmai o scosese. Şi îl văd pe Ghiţă că sare brusc de unde era tolănit în iarbă şi se duce să vorbească cu prietenul vechi. Vorbesc ei ce vorbesc, după care Ghiţă îl trage ca să îi spună ceva la ureche, iar cu mâna cealaltă îi ia suta din buzunar. Când mă vede că mă holbam la ei şi cu gura căscata, îmi face semn să tac, mă trage deoparte şi îmi dă o hârtie de 25 de lei, cu menţiunea „partea ta!”. Nu mai ţin minte dacă i-am luat, dar probabil că da, de ce să nu-i fi luat? Pe atunci nu ajunsesem încă la raftul cu cărţile în care scria că ar trebui să-ţi pui nişte întrebări înainte de a-i lua…
În altă zi, tot cu Ghiţă, nu mai ţin minte unde eram şi despre ce vorbeam, însă îmi aduc aminte că s-a oprit brusc şi îmi spune:
– Viorele (aşa îmi spunea toata lumea atunci, Viorel, pentru că viorelele au început să iasă în padure chiar când m-am născut eu!), mă duc să bag cuţitul în el!
– În cine???
– În … (şi a zis un nume, nu mai ţin minte).
– Dar de ce?
– M-a înjurat de mamă!
– Şi?
– Cum şi, Viorele? Nu ai auzit, s-a luat de mama! Dacă zicea de mine, de sor-mea, de oricare altul, era altceva, dar a zis de mama, Viorele, înţelegi? Mama care m-a nascut, Viorele! Mama e numai una, Viorele, să ţii minte asta etc. etc.
– Şi îl omori?
– Nu îl omor, dar bag cuţitul în el, ca să înţeleagă.
– Dar o să mergi la puşcărie…
– Da, trei sau patru ani, nu mai mult. Gata, mă duc să bag cuţitul în el, mă întorc repede, nu stau mult. După aia tre` să merg să-mi strâng lucrurile.
– Care lucruri?
– Pentru puşcărie. Vezi, cât nu o să fiu eu, vorbeşte cu… (nu mai ţin minte numele) dacă ai nevoie. Eu o să mă duc să mă ascund în pădure, or să mă ia de acolo.
Şi s-a dus, a băgat cuţitul în el, după care şi-a luat lucrurile deja pregătite şi s-a dus în pădure, nu înainte, însă, de a spune mai multora unde se ascunde, ca să nu se plictisească aşteptând prea mult. Şi, oricum, nici nu ar fi avut nevoie să spună, nici nu ar fi avut unde să meargă în altă parte, aveam o singură pădure în sat, la vreo 4 kilometri, şi aia foarte mică, de treceai în 10 minute prin ea de la un capăt la altul. L-au prins a doua zi. Lumea se adunase de dimineaţă lângă pădure să vadă cum îl prinde, dar miliţia nu i-a lăsat să intre. A reuşit, totuşi, să dea câţiva pumni buni unor miliţieni înainte să-l lege. Au ieşit din pădure cu el legat. Ghiţă era obosit, dar părea fericit. A zâmbit tuturor, în stânga şi în dreapta, după care s-a suit în dubă cu capul sus. A luat 5 ani, dar a ieşit după 4, aşa cum îşi făcuse şi el calculul. Eu plecasem deja din sat când s-a întors, l-am mai văzut abia după vreo 20 de ani…
Articolul integral îl puteți citi pe adevarul.ro
„Subtilitati” a la „adevarul”…
Comentariile sunt închise.