Astăzi, la ONU, preşedintele Putin a reuşit să iasă din izolare, poziţionându-se, printr-un discurs iscusit, în fruntea luptei împotriva ISIS.
Liderul de la Kremlin a profitat de avantajul de a vorbi după preşedintele Obama, a reuşit să împacheteze problemele Crimeea-Ucraina şi să le expedieze repede, speculând impecabil contradicţia din discursul antevorbitorului: denunţarea susţinerii tiranului sângeros Bashar Al-Assad, dar disponibilitatea de a coopera cu susţinătorii săi – Rusia şi Iran în soluţionarea crizei. Rusia şi-a atins scopul: Bashar Al-Assad a devenit o parte a soluţiei. Mai mult, Putin şi-a permis să le facă americanilor şi aliaţilor lor un rechizitoriu dur cu privire la demersurile lor dezastruoase în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.
Sentimentul e însă că Obama şi Putin s-au înţeles înaintea acestui duel retoric – a se vedea şi ultimele declaraţii ale Secretarului de Stat John Kerry, care – în câteva zile – s-a mişcat între cele două extreme: de la respingerea fermă a păstrării la putere a preşedintelui Siriei, până la ideea că ar putea rămâne în funcţie, pentru o perioadă de tranziţie.
Întrebarea “ce va fi după Al-Assad?”, în lumina experienţelor devastatoare din Irak şi Libia, are sens. Doar că liderii lumii şi-o pun prea târziu.
De ce ţin ruşii cu dinţii de Bashar Al-Assad? Nu e nici un sentimentalism la mijloc, ci nevoia de a demonstra ţărilor arabe că, spre deosebire de Statele Unite (cazul Mubarak), Rusia e loială aliaţilor până-n pânzele negre ale autointitulatului Stat Islamic. De ce? Pentru că interesele lor în Orientul Mijlociu au nevoie de pivotul sirian.
La ora când scriu, se desfăşoară întrevederea Obama-Putin, care însă nu mai poate schimba lucrurile: Putin pleacă de la New York victorios.
sursa: gandul.info
