parlament

Percepţia că politicienii sunt nişte laşi este un loc comun. Evident că nu toţi sunt aşa, amintiţi-vă de Churchill în vara anului 1940, de Margaret Thatcher luptându-se cu sindicatele sau de confruntarea lui Ronald Reagan cu Uniunea Sovietică.

Dar sunt uimit de talentul personajelor care vor să conducă România şi care, cu patru luni înainte de alegeri, reuşesc să fugă de orice confruntare sau dezbatere de idei.

Sunt bine pitiţi, nimeni nu-i mai vede şi nu-i mai aude. Nu se ating de nici un subiect sensibil care, cred ei, ar putea să le afecteze electoratul. Nu vor să supere atot-puternicele sindicate care nu ştiu decât să ceară bani de la buget şi să menţină status-quo-ul. Nu discută despre impactul pensiilor speciale asupra bugetului, ca nu cumva să atragă atenţia serviciilor secrete…Nu pronunţă cuvintele „reformă în sănătate”, pentru că dr. Raed Arafat s-ar putea enerva şi ar fugi să-i pârască la Antena 3.

Când se ajunge la subiectul educaţiei, nu ştiu decât să repete papagaliceşte: „Vom majora bugetul la X% din PIB”.

Până la un punct, îi înţeleg. În primăvara lui 2015 am scris pentru prima oară despre privatizarea sistemului de sănătate, într-o revistă destinată mediului de afaceri. Credeam că mă adresez unui public care înţelege bine cât de corupt şi ineficient e statul român. M-am trezit cu o avalanşă de insulte – „Cine eşti şi tu măi Mioc, de bagi numai strâmbe?” – şi acuzaţii, cum că aş dori să las pensionarii fără asistenţă medicală. Nu m-am predat, am continuat să scriu şi să explic –  la fel ca mulţi alţii care cred, la fel ca mine, că sistemul medical de stat este criminal – şi azi observ că percepţia publicului se schimbă de la o zi la alta.

Circa 60% din români au încredere în spitalele private, doar o treime în cele de stat, arăta un sondaj recent. Nu vreau să-mi ridic statuie, eu sunt un om de afaceri din Texas şi nu cer voturile nimănui, ci să arăt că, dacă ridici cu onestitate o problemă sensibilă, publicul începe să te asculte şi, eventual, acceptă schimbarea. Desigur, nu vei convinge niciodată pe toată lumea că, de exemplu, monopolul CNAS trebuie spart sau că am putea testa o serie de privatizări-pilot ale spitalelor, pentru a vedea care sunt efectele.

Dar, pe fondul crimelor din spitalele de stat – nu cred că este un cuvânt prea dur, amintiţi-vă de pacientul cu larve pe ceafă, de la Spitalul de Arşi – tot mai mulţi îşi vor da seama că e momentul unor reforme (aparent) radicale.

Serviciile secrete sunt un alt subiect tabu.

Nu trăiesc cu obsesia că acestea ar fi omniprezente şi urmăresc pe toată lumea, ci am o perspectivă economică. Bugetele lor sunt uriaşe, cresc exponenţial de la an la an (citiţi proiectul de rectificare bugetară, sunt printre marii „câştigători”, în timp ce Transporturile şi Economia pierd sume uriaşe). Pensiile speciale plătite foştilor securişti consumă resurse care ar putea fi folosite pentru pensiile cetăţenilor „obişnuiţi”.

Sunt doar câteva dintre temele pe care eu cred că nişte politicieni decenţi, responsabili în faţa alegătorilor lor, ar trebui să le discute şi să arate, cinstit, ce soluţii au. Nu se întâmplă asta. Toţi tac, iar dacă sunt obligaţi să spună ceva debitează nişte platitudini. Dincolo de laşitate, există şi o doză de raţiune: PSD şi PNL nu vor să agite electoratul şi, la parlamentarele din decembrie, nu vor să scoată din casă decât alegătorii înrolaţi politic.

Prezenţă mare ar putea însemna un vot anti-sistem, care ar sancţiona USL-ul şi ar favoriza partidele noi. Acesta este şi motivul pentru care nu cred o iotă din interesul PSD şi PNL pentru votul prin corespondenţă. Nu vor ca diaspora – care a fost mereu în tabăra schimbării – să participe activ la aceste alegeri, să se implice şi să-i influenţeze pe cei de acasă. Manelizarea televiziunilor, unde nişte viitori puşcăriaşi fac circ seară de seară, este o altă metodă prin care publicul ajunge să fie tot mai scârbit de orice implicare politică.

Frica politicienilor – frica de sindicate, de SRI, de DNA, de Antene, de…- blochează orice schimb de idei în această campanie. În 2017, ne vom trezi iar cu o serie de amatori care vor improviza, fără nicio viziune. Reformele majore vor fi din nou amânate, iar ţara va bălti. Publicul se agaţă de speranţa că Dacian Cioloş va rămâne premier, dar eu spun că, da, oamenii sunt importanţi, dar mai importante sunt proiectele celor care vor conduce România. Eu cred că ideile contează. Ideile pot schimba România.

Din păcate, îmi pare că politicienii români sunt atât de fricoşi încât se tem chiar să gândească.

 

Sursa: contributors.ro