Porțile care au cheltuit banii. Fîșia de asfalt, denumită pompos șosea, se strecoară cu dificultate printre casele de chirpici văruite în albastru indecis, în peretele de la drum al cărora se văd ferestre astupate cu hîrtie de ziar de anul trecut, coapte de căldură.
Linia despărțitoare dintre asfalt și șanț lipsește, astfel că șoseaua se pierde în buruienile bogate și inutile care prefațează gardurile de nuiele, toate într-o rînă.
Ici-colo, amenajate într-un fost grajd, cîte un minimarket cu ifose de boutique, în fapt, un magazin mixt de pe vremuri, vînzînd Coca-Cola în loc de Cico.
Coboară cele cîteva trepte din piatră de rîu, fetișcane zdravene, cu bucile strînse în pantaloni albi și maiouri din care e lăsat afară buricul. Țin într-o mînă telemobilul, iar în cealaltă, pungile de plastic, burdușite cu sticle de lapte și suluri de hîrtie igienică.
Pe stînga, după un șir lung de garduri putrede, se înalță o poartă uriașă, cu stîlpi de piatră, ținînd în sus sulițele de fier forjat, date cu praf argintiu, ca să strălucească aristocratic.
Te-ai aștepta ca dincolo de poarta măreață, la capătul unei alei de marmură, să dai cu privirile peste o vilă cu avînturi de palat.
Nu, curtea uriașă, năpădită de bălării, dezvăluie o casă din chirpici cu acoperiș de stuf.
Proprietarul, unul plecat la muncă în Italia, și-a început noua casă prin amenajarea acestor porți mărețe.
Cum însă și-a cheltuit toți banii cu porțile, s-a mulțumit cu o căsuță pirpirie, cu greu deosebită de un bordei.
*
Căutînd semnalul de telemobil. La vreun sfert de oră de mers după ieșirea din oraș, pămîntul ia locul asfaltului.
Drumul, pentru că drum e acum, străbate cătunul unui sat de munte, răsfirat pe înălțimile din jur.
Pe lîngă drum, boscorodește în legea lui un pîrîiaș ivit dintr-o cișmea defectă.
Rațe greoaie, cu aerul mulțumit al unor gospodine întoarse de la Piață, unde au găsit, în fine, roșii ieftine din Turcia, străbat drumul în șir indian îndreptîndu-se spre rîul care trece pe lîngă sat fără să se oprească, deoarece se grăbește să se sinucidă prin revărsarea în Dunăre.
O scîndură ascuțită la un capăt cu o toporișcă eficientă sugerează că, luînd-o spre o poteca dintre cele două garduri căzute într-o rînă, ajungi la Sursa de apă potabilă.
O confirmă o fetiță cu fusta roșie și fes alb care vine pe potecă spre drumul principal ducînd cu vizibile eforturi o găleată plină cu apă.
Casele, ca niște bordeie, zac în curțile năpădite de buruieni, într-o tăcere ca de cetăți ale căror stăpîni – cavalerii – au plecat în Cruciadă.
Din minimarket, un edificiu din chirpici, răzbat pe ușa scoasă din țîțîni, ca să nu mai fie lovită cu piciorul, smiorcăielile cu sughițuri ale unor manele la modă.
Muieri nețesălate, în capoate murdare, prost încheiate în față, ies din ogrăzi cu pas hotărît, pentru a parveni la Dîmbul din Centru, singurul loc din sat unde e semnal de telemobil.
*
Gara de Nord, seara. Trenul care merge la Brașov are o oră întîrziere.
Trenul vine de undeva, își trage sufletul în Gara de Nord, unde i se mai pune o plăcuță, și pleacă altundeva.
Cei care vor să ajungă altundeva – la Brașov, adică – se bulucesc la Ghișeul Informații, pentru a cere amănunte dat fiind că ne aflăm în plină transparență democratică.
Din cele cinci ferestruici din sticla Ghișeului doar una funcționează.
Celelalte sînt închise în două limbi – română – Închis și engleză – Close.
Răspunzătoare la întrebări e o tipă masivă, într-un halat de spălătoreasă cu ziua, care stă să plesnească pe ea.
La orice întrebare despre trenul de Brașov ea răspunde invariabil, fără să-l privească pe cel din fața ei:
Vine de la Constanța!
Răspunsul nu pornește însă direct de la ea, ci de la pîlnia unui megafon care se vede cu greu căscată deasupra ferestruicii, lipită de geam.
Pasagerul așteaptă sunetul dinspre buzele funcționarei.
Tunînd deasupra, infinit mai puternic decît l-ar rosti buzele femeii, răspunsul îi sperie pe mulți, îmboldindu-i s-o rupă la fugă.
Un neamț întreabă în nemțește cînd pleacă trenul spre Leipzig.
– Vine de la Constanța! răspunde Masiva.
La fiecare gură a peronului la care trag trenurile chiar și cînd au întîrziere, au fost fixate în beton armat scrumiere de tablă.
Într-o noapte au dispărut toate, desprinse din beton prin rupere cu unelte potrivite. Cele mai multe pot fi întîlnite prin curțile din Ferentari, folosite de gospodar ca să nu scuipe pe jos, deoarece așa ceva nu-i demn de un cetățean al Uniunii Europene.
Sursa: cristoiublog.ro
