nasul-tvExtrase din Decizia nr. 266/2013 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002
Citam argumentele Curtii

Punctul 1.3.2
Paragraful 2

Curtea constată că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiei must-carry îl constituie atingerea obiectivelor de interes public care sunt definite la art. 3 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, potrivit căruia prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului. De asemenea, toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului.

Paragraful 3
Mai mult, Curtea reţine că scopul urmărit este legitim, întrucât asigurarea pluralismului politic este o caracteristică a sistemelor de mass-media şi se referă la legătura dintre actorii politici şi mass-media şi, în general, în ce măsură mass-media reflectă diviziunile şi opţiunile politice.

Paragraful 4,5,6 si urmatoarele
Aici regasim un filon de argumente exact impotriva micsorarii procentului de programe must carry.
Pluralismul politic, având în vedere principiile democraţiei, are la bază necesitatea de reprezentare a unei plaje largi de opinii şi opţiuni politice diferite în mass-media.
Pe de altă parte, pluralismul cultural presupune recunoaşterea diferenţelor interumane şi crearea condiţiilor pentru menţinerea şi afirmarea acestora, precum şi accesul la toate formele de cultură şi medii sociale. De asemenea, presupune stabilirea relaţiilor interculturale armonioase, fără a avea drept rezultat uniformizarea diferenţelor sau suprimarea acestora, asigurând, din contră, continuitatea existenţei lor, dar fără a genera conflicte.
Modul de administrare al pluralismului cultural dovedeşte maturitatea socio-politică a unei societăţi democratice care este capabilă să integreze toate diferenţele. Pluralismul cultural se răsfrânge firesc asupra individului, cunoaşterea diferitelor culturi, religii, medii sociale, precum şi a diferenţelor lingvistice va duce nu numai la îmbogăţirea culturală, ci şi la redefinirea sensului de identitate personală.
În ceea ce priveşte justificarea ca cerinţă generală, Curtea constată că măsura luată este adecvată. În speţă, limitarea operată, având în vedere Directiva 2002/22/CE, este adaptată scopului urmărit şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele acestuia.
Referitor la necesitatea măsurii, Curtea reţine că marja de apreciere a statului este limitată, acesta neavând la dispoziţie alte măsuri pentru a crea un pachet de programe permanent la dispoziţia cetăţenilor. Numai în acest fel statul asigură posibilitatea cetăţenilor săi de a se informa în mod corect şi obiectiv. În aceste condiţii, Curtea constată că obligaţia must-carry este necesară pentru îndeplinirea obiectivului de interes general anterior menţionat.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că art. 31 din Directiva 2002/22/CE nu are în vedere conţinutul canalelor şi al serviciilor de televiziune, ci se raportează efectiv la transmiterea lor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii.
Această constatare reiese de asemenea din lectura considerentului (43) al Directivei 2002/22/CE, conform căruia statele membre impun anumite obligaţii de difuzare prin aceste reţele pentru difuzarea către public de emisiuni de radio sau de televiziune.
Prin urmare, rezultă din art. 31 alin. (1) din directiva menţionată, precum şi din obiectivul avut în vedere prin această dispoziţie că legiuitorul european s-a abţinut să impună vreo condiţionare a obligaţiilor must-carry în privinţa conţinutului serviciilor de televiziune.
Susţinerile potrivit cărora statutul must-carry se dobândeşte prin simpla cerere a titularului postului, fără a fi făcute verificări dacă postul respectiv justifică prin conţinutul său necesitatea de a fi cunoscut de publicul larg, nu pot fi, de asemenea, reţinute, întrucât:
– statutul must-carry se dobândeşte potrivit procedurii stabilite prin Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 72/2012 privind condiţiile de eliberare şi modificare a avizului de retransmisie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 16 februarie 2012;
– Consiliul Naţional al Audiovizualului, potrivit art. 10 din Legea nr. 504/2002, în calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, are obligaţia, printre altele, să asigure respectarea exprimării pluraliste în media; pluralismul surselor de informare a publicului; protejarea demnităţii umane, a dreptului la propria imagine şi protejarea minorilor; protejarea culturii şi a limbii române, a culturii şi limbilor minorităţilor naţionale, ceea ce înseamnă că acesta veghează ca posturile must-carry prin conţinutul programelor să vizeze scopul de la art. 3 din lege.
În acest context, Curtea reţine că stabilirea condiţiilor dreptului de proprietate al operatorilor de cablu prin instituirea obligaţiei must-carry, astfel cum este prevăzută la art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, asigură un just echilibru între interesul individual şi interesul general al societăţii şi nu este de natură a crea un dezechilibru între interesele acestora. Nu este compromis nici dreptul cetăţenilor şi nici aşteptările economice ale operatorilor de cablu.
De altfel, prin Decizia nr. 571 din 29 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010, Curtea a statuat că legiuitorul a dorit doar să se asigure că va exista un număr minim de posturi retransmise, capabile să reflecte realitatea românească, dând expresie art. 31 privind dreptul la informaţie şi art. 33 privind accesul la cultură din Constituţie, acest lucru fiind o condiţie prealabilă desfăşurării activităţii operatorilor de cablu.
Aşadar, Curtea constată că obligaţia instituită de art. 82 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 nu este nelimitată, iar numărul posturilor libere la retransmitere nu poate creşte astfel încât operatorul de cablu să fie obligat să retransmită prin reţeaua sa numai aceste posturi, întrucât această obligaţie se instituie în limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite prin reţeaua respectivă, neexistând o privare de proprietate în ceea ce îi priveşte pe radiodifuzorii privaţi.

Punctul 2
Referitor la pretinsa încălcare a libertăţii economice şi a mediului concurenţial, Curtea reţine că numărul posturilor a căror retransmisie este obligatorie se limitează la 25% din numărul total de posturi retransmise, un procent rezonabil, ce permite buna desfăşurare a activităţii acestor agenţi economici, în condiţiile în care aceştia îndeplinesc un serviciu public.
De altfel, prin Decizia nr. 426 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 3 iulie 2012, Curtea a reţinut că libertatea economică nu este absolută, ci trebuie exercitată în condiţiile legii, iar obligaţia distribuitorilor care retransmit servicii de programe de a include în oferta lor, la nivel regional şi local, cel puţin două programe regionale şi două programe locale, acolo unde acestea există, nu contravine libertăţii economice astfel cum aceasta este consacrată prin art. 45 din Legea fundamentală.
Având în vedere că art. 82 din Legea audiovizualului reglementează cadrul general al instituirii obligaţiei must-carry, iar alin. (2), asupra constituţionalităţii căruia Curtea s-a pronunţat, legiferează doar o parte a acestei obligaţii, respectiv pe plan local, regional, considerentele Deciziei nr. 426 din 3 mai 2012 sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

Punctul 3
În consecinţă, Curtea a reţinut că statul are atât o obligaţie negativă de a se abţine de la orice măsură care ar încălca libertatea de exprimare, cât şi o obligaţie pozitivă de a-şi adapta legislaţia şi modalitatea de aplicare a acesteia cu scopul de a da efect libertăţii de exprimare sub toate aspectele pe care aceasta le presupune.

CONCLUZII
Sunt multe considerente in favoarea mentinerii unui procent de 25% in decizia Curtii. Mai mult, cel de 25% este caracterizat in aceasta decizie drept rezonabil de catre Curte.
Un procent mai mic, ar fi insuficient pentru tot ce spune Curtea ca ar trebui respectat in materie de diversitate a cerintelor de pe piata.
Criteriul audientei este irelevant, asa cum se arata in că art. 31 din Directiva 2002/22/CE si ar insemna sa nu avem decat manele si etno pe posturile retransmise in must carry.
Chiar Curtea vorbeste despre proportii… ele exista ca atare, nu pot fi puse in aceeasi balanta, pentru ca au public absolut diferit. Deasemenea, cererea nu va fi niciodata uniforma, este imposibil asa ceva, ceea ce nu inseamna ca nu este nevoie de programe cu audienta mai scazuta.

UPDATE:
In Raportul anticoruptie, prezentat astazi, Comisia Europeana avertizeaza ca jurnalismul din Romania este influentat de „interesele specifice si de afilierile politice ale proprietarilor unor societati de media”.
„Limitarile libertatii presei au redus si mai mult accesul la informatii la nivelul intregii tari. Aceasta situatie este agravata de faptul ca Romania are cea mai scazuta rata de acoperire a internetului din UE. O punere in aplicare inadecvata a legislatiei de reglementare a accesului la informatii afecteaza, de asemenea, capacitatea de a preveni si de a controla coruptia”, mai atrage atentia Executivul european.
Totodata Comisia mentioneaza ca indicele Freedom House’s Freedom of the Press 2013 a atribuit Romaniei un punctaj care echivaleaza cu statutul de „partial libera”.

1 COMENTARIU

Comentariile sunt închise.