Este fiul cel mic al lui Ion Raţiu, gentlemanul cu papion, revenit acasă, în România, imediat după revoluţie.
S-a născut în Elveţia, dintr-o mamă englezoaică. A crescut în Marea Britanie, a studiat în America şi s-a căsătorit cu o ucraineancă. Totuşi, chemarea sângelui a fost mai puternică decât tentaţiile unui destin cosmopolit. După ’89, Nicolae Raţiu a prins drag de ţara pe care, vreme de patru decenii, o cunoscuse doar din ilustratele trimise de bunicul de la Turda şi din discuţiile aprinse ale diasporei româneşti, animate de tatăl său, Ion Raţiu. Moştenitor al afacerilor acestuia, dar şi al principiilor strămoşilor săi ardeleni, Nicolae Raţiu e, azi, nu doar un investitor de top, ci şi unul dintre cei mai vocali apărători ai României, atât împotriva abuzurilor guvernanţilor din ţară, cât şi împotriva cârcotaşilor din presa străină.
Un gentleman la Turda
A studiat româna abia pe la 16 ani, când tatăl său, binecunoscutul om politic Ion Raţiu, i-a condiţionat o vacanţă la schi de învăţarea limbii iluştrilor săi străbuni din familia Raţiu. În România, la Bucureşti şi la Turda, a ajuns pentru prima oară la 40 de ani
Acestui gentleman şarmant şi cosmopolit, cu educaţie americană şi tabieturi englezeşti, viaţa i s-a schimbat atunci, în 1989, la fel de tare cum avea să ni se schimbe şi nouă. De îndată ce a decis să se implice în bătălia prezidenţială din 1990, alături de colegii din Partidul Naţional Ţărănesc, marele lider al exilului românesc Ion Raţiu a părăsit reşedinţa londoneză şi i-a pasat fiului său mai mic, Nicolae, responsabilitatea afacerilor din Occident şi buna administrare a unei averi însemnate. Aşa a devenit Nicolae Raţiu, peste noapte, din băiatul rebel, care avusese nu o dată conflicte dure cu tatăl său, tânărul echilibrat, pus să gestioneze bugetele campaniei prezidenţiale a lui Ion Raţiu, începutul afacerilor în România ale familiei şi lansarea ziarului independent „Cotidianul” şi a tipografiei aferente.
Bani şi responsabilitate
La aproape 25 de ani de la prima sa vizită în România, Nicolae Raţiu e una dintre conştiinţele silenţioase ale ţării noastre. Un mare om de afaceri şi un filantrop pe măsură, un ecologist avântat şi un avocat neînduplecat al României, pretutindeni unde, în lume, ţara pentru care strămoşii săi Răţeşti şi-au dat viaţa e luată în derâdere. La averea cu care e creditat de Top 300 „Capital” (peste 50 de milioane de euro), la investiţiile pe care le derulează în România, la conexiunile înalte pe care şi le-a făcut şi la numele pe care îl poartă, Nicolae Raţiu îşi putea revendica o notorietate la care puţini puteau spera. Dar Nicolae Raţiu a ales calea faptelor, asemenea înaintaşilor săi ardeleni. A lăsat principiilor locul peroraţiilor. Asta îl face deosebit pe Nicolae Raţiu pe scena publică românească a lui 2014. Un om care a înţeles că testamentul lui Ion Raţiu, la care câţi nu ar fi râvnit, înseamnă nu doar avere, ci şi responsabilitate. Responsabilitatea unui nume major în istoria Ardealului, numele memorandistului Dr. Ion Raţiu şi a generaţii întregi de luptători avântaţi pentru drepturilor românilor, responsabilitatea misiunii tatălui său, responsabilitatea susţinerii, din prosperitatea unor afaceri, a unei mari opere filantropice.
Aflat în prima linie a luptei pentru salvarea Roşiei Montane şi pentru apărarea, alături de amicul său, Prinţul Charles, a unei imagini pozitive a ţării noastre în presa occidentală, Nicolae Raţiu e unul dintre acei oameni care, prin viziunea şi proiectele lor, schimbă România altfel decât o schimbă cei care măsoară asta în audienţele TV. La 10 ani de la înfiinţarea, la Turda, în fieful familiei sale, a Centrului Raţiu pentru Democraţie, l-am provocat pe Nicolae Raţiu la un dialog despre identitatea sa românească, la amintiri despre simpaticul afacerist şi politician Ion Raţiu, l-am provocat la o analiză rece a fenomenului Roşia Montană şi, nu se putea altfel, la câteva destăinuiri despre întâlnirile şi corespondenţa sa cu Prinţul Charles al Marii Britanii şi la lupta lor comună – ca rude ce se află în descendenţa lui Vlad Ţepeş – pentru ridicarea numelui Transilvaniei şi României în Marea Britanie şi în Occident.
Ilustrate din Turda
– V-aţi născut în Elveţia, trăiţi în Marea Britanie, iar în România aţi venit abia după 1989. Ce vă trage, de atunci, spre Turda?
– La Turda e, practic, reşedinţa familiei mele. Pe când eram copil, bunicul meu, Augustin Raţiu, îmi trimitea mereu cărţi poştale de ziua mea de naştere, şi de fiecare dată cartea poştală era cu o imagine din Turda, cel mai adesea cu părculeţul unde este amplasată statuia lui Dr. Ion Raţiu, memorandistul. De aceea, în 1990, când am ajuns prima oară la Turda, alături de tatăl meu, Ion Raţiu, aveam sentimentul că mă întorc acasă, deşi nu mai fusesem niciodată aici. Istoria familiei Raţiu se confundă cu istoria Ardealului. Aici e casa noastră, aici e biserica pe care au ridicat-o strămoşii noştri, aici e cimitirul în care se află înaintaşii noştri, aici sunt pământurile noastre, e liceul care poartă numele lui Dr. Ion Raţiu. Mai lipseşte doar o stradă cu numele tatălui meu… Am revenit şi continuu să revin la Turda, pentru că aici e jumătate din mine. Vin aici ca să recuperez acea jumătate pe care, câtă vreme mă aflam în Marea Britanie, nu o cunoşteam, de fapt.
– Care au fost, în copilărie, primele amintiri legate de România, primele experienţe care v-au făcut să înţelegeţi că există, undeva, departe, o ţară de care sunteţi legat?
– Multă vreme, pentru mine România a însemnat o masă din biroul tatălui meu, înconjurată de bărbaţi care fumau în neştire şi dezbăteau cu patos într-o limbă care îmi era complet necunoscută. Asta era, de fapt, lumea românească din diaspora, o lume în care tatăl meu era foarte implicat. Apoi, pe când aveam 4-5 anişori, în casa „unchiului” Viorel Tilea, fost ambasador al României în Marea Britanie înainte de venirea comuniştilor la putere, un apropiat al tatălui meu, era, la fel, plin de români care dezbăteau intens starea ţării şi a diasporei. Acolo erau adevărate festinuri culinare, fiecare dintre oaspeţii casei Tilea avea pretenţia de a cunoaşte cele mai bune reţete româneşti. Atunci am aflat despre sarmale, despre ardeii umpluţi şi despre alte mâncăruri deosebite.
– Era ceva în casa din Londra care vă amintea în mod special de România?
– Îmi amintesc, întâi de toate, portretele imense ale lui Dr. Ion Raţiu şi al soţiei sale, Emilia, apoi discurile cu Dinu Lipatti şi Maria Tănase, pe care tatăl meu le asculta mereu, era biblioteca tatălui meu, cu cărţi în limba română, era colecţia sa impresionantă de tablouri ale unor pictori români… Când a venit în Anglia, tata era foarte tânăr, avea 23 de ani. Nu luase nimic cu el din România. Cu timpul, după ce ajunsese să se îmbogăţească şi, fiind foarte implicat în activitatea diasporei româneşti, era solicitat pentru ajutor de mulţi dintre românii care reuşeau să fugă din ţară. Tata îi întreba pe cei care veneau să-i ceară bani dacă nu aduseseră cu ei ceva din România – cărţi, tablouri, obiecte de anticariat, orice putea să evoce o legătură cu ţara în care el nu se mai putea întoarce. Şi, de fiecare dată, găsea câte ceva care să-l intereseze. Îi oferea celui cu care discuta un preţ bun în schimb. Era o afacere din care toată lumea ieşea câştigată: omul care venise la el după ajutor pleca de la noi din casă cu banii de care avea nevoie, dar nu ca un datornic, ci ca un partener egal de afaceri al tatei. Aşa s-a umplut casa noastră de picturi româneşti, de ceramică veche, de broderii superbe, de ii şi alte şi alte lucruri care aminteau de România. Şi nu doar casa în care locuiam în Marea Britanie, ci şi cea din America, unde începuse tata nişte afaceri, şi casa de vacanţă din Elveţia, toate erau pline de amintiri legate de România. Am crescut înconjurat de România, de când mă ştiu…
„Rusoaica” şi supa de peşte
– Cum era Ion Raţiu ca tată?
– Era destul de distant. Viaţa lui era plină de activităţi sociale, de afaceri, de preocupările sale româneşti… Nu era foarte prezent în viaţa noastră. Nu-mi aduc aminte, de exemplu, să mă fi dus sau să mă fi luat de la şcoală vreodată. Prin adolescenţă, am avut câteva războaie cu el, mă considera nedisciplinat şi rebel. Dar apoi, cu anii, am devenit foarte apropiaţi, mai cu seamă după ce el s-a mutat în România. Atunci, trebuia să delege conducerea afacerilor sale din străinătate şi a înţeles că eram singura persoană în care putea avea încredere, mai cu seamă când era vorba de bani.
– Cum a reacţionat tatăl dumneavoastră, mare luptător anticomunist, când a aflat că vă veţi căsători cu o tânără care venea de la Moscova?
– Soţia mea e de loc din Odessa, dar, într-adevăr, venea după un doctorat în jurnalism la Universitatea din Moscova. Era foarte frumoasă, ceea ce pentru tata era din start o notă bună. Apoi, l-a ademenit cu o supă de peşte extraordinară, iar asta a iertat totul. Pentru supa aceea, tata a iubit-o pentru totdeauna.
Bărbatul unei misiuni
– Aţi trăit alături de tatăl dumneavoastră experienţa exilului său. Cum era Ion Raţiu în acei ani? Cât de greu i-a fost să stea departe de România?
– Tatăl meu era bărbatul unei misiuni. Mama îmi povestea că asta îl deosebea de toţi ceilalţi bărbaţi pe care îi cunoscuse. Încă de tânăr, încă de la început, el avea o misiune foarte clară. Ştia că într-o zi va vedea din nou România democratică şi trăia fiecare zi pregătindu-se pentru ziua cea mare. Şi nu s-a dezis de această credinţă a lui niciodată, nici o zi! De îndată ce a început să câştige bani buni din afacerile sale, a început să publice un ziar românesc, un ziar în care cred că scria singur mai bine de jumătate dintre articole. Ţin minte că sâmbetele mă lua cu el la tipografie ca să-l ajut să imprime ziarele… Apoi, a pus bazele Academiei Culturale a Românilor din Anglia, prin care organiza întâlniri, banchete, cine româneşti, la care se discutau problemele României. Era foarte bine conectat la tot ce se întâmpla în ţară, avea informatori, afla cam tot ce mişcă. Asta era ceea ce ziceam înainte, parte din misiunea lui: aceea de a deschide ochii liderilor din Occident asupra realităţilor din România. Trimitea, pe propriile speze, secţiunea englezească a ziarului său celor mai influenţi oameni din întreaga lume, informându-i dacă era cineva arestat pe motive politice, dacă erau mitinguri, despre lipsa de electricitate, despre foametea din România. De multe ori, informaţiile sale au fost citate de presa străină.
– Cum a trăit familia Raţiu momentul decembrie 1989?
– E oarecum ciudat. Toţi cei din familie ne aflam în Elveţia, unde hotărâserăm să facem sărbătorile de iarnă. Acolo nu aveam televizor, aşa că am trăit Revoluţia la telefon, care a mers non-stop zilele acelea. Toată lumea îl căuta pe Ion Raţiu şi îi transmitea informaţii despre ce se întâmplă în România. Era în contact cu toate organizaţiile din lume ale Uniunii Mondiale a Românilor Liberi şi el, practic, s-a întors în România, în 1990, ca preşedinte al acestei uniuni, pe care o construise în anii ’80. În ianuarie, a închiriat un avion, plin de jurnalişti străini, de parlamentari britanici şi de membri ai familiei şi a pornit spre Bucureşti. A fost o mare descătuşare de bucurie când am ajuns în România.
Minciunile Gold Corporation, demontate de un mare investitor
– Sunteţi un om de afaceri de succes, cu investiţii importante în mai multe industrii, dar şi un militant pentru ecologie. Centrul Raţiu pentru Democraţie s-a implicat foarte mult în lupta pentru Roşia Montană. Cum se împacă afaceristul cu ecologistul, în una şi aceeaşi persoană?
– Familia mamei mele e o familie de mare tradiţie în fabricarea sticlăriei în Marea Britanie. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, strămoşii mamei mele erau preocupaţi de serviciile pe care le puteau aduce comunităţii din care făceau parte. Au fost pionieri într-o vreme în care nimeni nu se gândea, ca azi, la responsabilitatea socială. Apoi, să ne uităm şi dincoace, la familia Raţiu. Răţeştii nu au fost mereu oameni de afaceri. Au fost şi avocaţi, preoţi sau doctori. Există, deci, în trecutul meu, o mare grijă faţă de problemele comunităţii, iar asta merge mână în mână cu ecologia.
– Ce v-a motivat, totuşi, să sprijiniţi lupta pentru Roşia Montană? Sunteţi unul dintre foarte puţinii investitori de top din România care s-au manifestat deschis împotriva proiectului RMGC…
– Proiectul RMGC e în mod evident o catastrofă, indiferent din ce punct de vedere îl priveşti – economic, al mediului sau al patrimoniului. Însuşi fundamentul acestei afaceri îl găsesc atât de murdar! E un exemplu de corupţie, în care o companie cu o mulţime de bani cumpără foarte ieftin aproape toată presa românească, cu câteva notabile excepţii, printre care şi „Formula AS”, apoi cumpără, la fel de uşor, şi politicieni din toate partidele. Compania a susţinut, sus şi tare, că România iese câştigată economic din această afacere. Dar nu e deloc aşa: la nivel de locuri de muncă, e un non-sens, pentru că, în scurt timp, acolo nu vor lucra decât 300 de oameni! Dar praful din urma exploziilor, dar apa care ar putea fi infestată cu cianuri? Vor fi 30.000 de oameni afectaţi direct de această catastrofă! Toată industria forestieră din zonă, afacerile din turism, fermierii locali, afacerile cu fructe de pădure, toate vor fi distruse. Producătorii de mobilă nu se vor putea apăra când li se va pune în vedere că lemnul lor provine dintr-o zonă cu cianuri. Chiar dacă, prin absurd, nu ar exista efecte reale ale cianurării în zonă, Apusenii tot vor fi afectaţi ca imagine. Dar există riscul major al unor efecte devastatoare de mediu!
Sunt convins că proiectul de salvare a Roşiei Montane este unul viabil şi poate aduce mult mai mulţi bani şi pentru mult mai mult timp decât proiectul RMGC. Uitaţi-vă doar la exemplul minei de sare de la Turda, care atrage 350.000 de vizitatori anual! Cu o promovare bună, şi Roşia Montană poate aduce banii pe care îi promite RMGC, iar mediul nu va fi afectat aşa cum va fi, inevitabil, în cazul demarării proiectului de minerit. Toate aceste motive mă fac să fiu foarte pasionat în lupta pentru salvarea Roşiei Montane. Am sprijinit cât am putut protestele pro-Roşia Montană. Protestele nu au fost numai împotriva unui proiect de minerit, ci împotriva unei atitudini sfidătoare a statului, o lipsă de respect faţă de oameni!
„Prinţul Charles a fost fericit să afle că suntem rude”
– Într-o perioadă în care românii sunt denigraţi prin Marea Britanie, ne-am găsit un mare sprijinitor în persoana Prinţului Charles. Îl cunoaşteţi bine pe Alteţa sa. Povestiţi-ne despre atitudinea lui legată de Transilvania şi despre discuţiile pe care le-aţi avut cu el pe tema României.
– Ultima oară m-am văzut cu Prinţul Charles la Festivalul Transilvania de la Londra, pe care l-am organizat în beneficiul unui ONG care promovează agricultura tradiţională, adică exact ceva pe gustul Prinţului Charles. După cum poate ştiţi, Prinţul este şi un artist, îi place să picteze, iar festivalul pe care l-am organizat s-a bazat pe lucrările unor artişti englezi care au venit în Transilvania şi au pictat peisaje de aici. Prinţul Charles e un mare fan al României şi al Transilvaniei. Îi place să vină la noi, e nerăbdător să stea în comunităţi pe care el le consideră în armonie completă cu natura. Asta e perfecţiunea pentru el. E atât de greu să mai găseşti aşa ceva pe glob în afara Ardealului… Apoi, desigur, el are strămoşi în zonă. Noi am găsit o biserică în Teiuş, construită de Petru şi Zamfira Racz (Raţiu) pe la 1599. Dacă urmăreşti arborele genealogic al Zamfirei, ajungi la contesa de Rhedey, născută în Sângiorgiu de Pădure, iar de la contesă la Regina Maria de Teck, străbunica Prinţului Charles. Aşa că i-am scris Prinţului Charles despre descendenţii noştri comuni şi despre biserica din Teiuş, pe care vrem să o restaurăm. Ne-a scris înapoi şi ne-a spus că e bucuros să afle că are strămoşi comuni cu familia Raţiu şi că ar fi mai mult decât încântat să ne însoţească la Teiuş.
Prinţul a fost mereu în linia întâi, când a fost vorba despre mediu, despre salvarea patrimoniului şi despre arhitectura veche. Face parte, de asemenea, dintre Prietenii Sfântului Munte Athos, şi chiar vorbeam cu el despre faptul că multe dintre mânăstirile de acolo sunt construite de valahi şi de moldoveni. Prinţul sprijină foarte mult imaginea României, însă sunt multe ziare în Anglia care scriu de rău despre români. Eu însumi mă zbat ca, în interviurile mele din presa engleză, să le spun lucruri de bine despre România. România e jumătatea mea şi mă doare sufletul să o văd bălăcărită fără motiv…
Sursa: formula-as.ro
