S-a discutat mult, dar mai ales sub aspect propagandistic, despre Redeschiderea Dosarului Revoluției.
Dosarul, așa cum am semnalat, reprezintă o cotitură istorică prin încercarea (vom vedea și în ce măsură reușită) de a trece în cazul Măcelului terorist din decembrie 1989 de la responsabilitatea executanților la responsabilitatea celor care au ordonat.
Deocamdată, Dosarul e în faza de început.
Pînă va ajunge în instanță, dacă se vor găsi argumente juridice și nu argumente eseistice, va mai trece timp.

Pînă atunci, țin să semnalez cititorilor că un Dosar bazat pe o viziune asemănătoare celei din cazul Dosarul Revoluției – e vorba de Dosarul asasinării dizidentului Gheorghe Ursu – a ajuns în instanță prin Rechizitoriul din 29 iulie 2016.
Asasinarea lui Gheorghe Ursu, între noi fie vorba, o tîmpenie greu de explicat în anii Ceaușescu (dacă mă gîndesc că Securitatea se mai deșteptase față de cea de pe vremea lui Stalin și în consecință evita mijloacele de constrîngere fizică), a mai fost judecată în postdecembrism.
De fiecare dată, acuzarea a rămas la nivelul simplilor executanți, deși era limpede că vinovați erau și unii din structurile de conducere ale Securității din 1985, cînd s-a petrecut cazul Ursu, un caz de mare răsunet internațional și care a dat mari bătăi de cap lui Nicolae Ceaușescu pe plan extern.
Și de fiecare dată, pe drept cuvînt, fiul celui asasinat a fost nemulțumit de această viziune juridică.

Prin Ordonanța nr. 48/P/2014 din 14 ianuarie 2015, Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General a redeschis Dosarul Ursu dintr-o nouă perspectivă:
Cea a vinovăției și a șefilor și nu doar a executanților.

Pe baza acestei noi filosofii s-a desfășurat o anchetă penală amplă, soldată cu Rechizitoriul din 29 iulie 2016 prin care au fost trimiși în judecată sub acuzația de crime împotriva umanității doi foști ofițeri de Securitate și doi demnitari ai regimului comunist: Tudor Postelnicu, fost șef al Departamentului Securității Statului și George Homoștean, fost ministru de Interne.

Nu de asta m-am apucat eu să scriu acest text, ci de altceva, deosebit de neliniștitor, descoperit în Rechizitoriul pe care am pus mîna.
Pentru a dovedi responsabilitatea Securității în asasinarea lui Gheorghe Ursu ( pînă atunci fusese acuzată doar Miliția), procurorii au avut nevoie de materiale de la CNSAS. Ca urmare a unei adrese, procurorii au primit tot ceea ce CNSAS avea în arhivă ca urmare a predării dosarelor fostei Securități de către SRI, în cadrul unei mult cîntate la vremea respectivă Operațiuni.

Pe parcursul anchetei, procurorii au avut însă o surpriză uriașă:
Dosarul Ursu, predat de SRI ca fiind cel preluat de la fosta Securitate, nu era cel autentic. La SRI se umblase la el în postdecembrism.
Le-a atras atenția asupra acestui fapt nimeni altul decît Iulian Vlad, fostul Șef al Securității de după Tudor Postelnicu, convocat la Parchet ca martor.

Notează Rechizitoriul:

„Martorul a mai confirmat şi faptul că dosarul de urmărire informativă (DUI „Udrea”) ar fi trebuit să aibă, alăturat, pe lîngă materialul microfilmat şi materialele obţinute prin alte mijloace: T.O, filaj, etc. şi că ele au existat dacă s-a menţionat pe coperta iniţială a dosarului acest lucru.”

Un alt martor – Alexandru Tencu, fost șef al Unității Speciale T din cadrul fostei Securități, crede și el că s-a umblat la Dosar:

„Martorul Tencu Alexandru a îndeplinit funcţia de şef al unităţii speciale „T” din cadrul Departamentului Securităţii Statului. În declaraţia sa a precizat că ordinul care reglementa modul de folosire a tehnicii operative era valabil pentru tot Ministerul de Interne, nu numai pentru Departamentul Securităţii Statului.
Deservirea T.O. în cadrul aresturilor o realizau oamenii specializaţi din structurile respective. Specialiştii unităţii nu cunoşteau numele persoanelor ascultate, ci doar numele de cod.
Martorul a menţionat că, dacă s-a cerut şi s-a aprobat folosirea T.O, cum s-a întîmplat şi în „cazul Ursu”, materialele obţinute nu rămîneau la unitatea specială „T” ci se trimiteau beneficiarului, unde ar trebui să se regăsească arhivate.
În concluzie, materialul TO întocmit în cazul „Ursu” ar fi trebuit să se regăsească la Departamentul Securităţii Statului, în dosarul de urmărire informativă „Udrea”, arhivat la CID.”

Rechizitoriul e astfel îndreptățit să semnaleze:

„În prezenta cauză, ancheta a beneficiat şi de sprijinul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.), de materiale din arhivele Securităţii, predate acestei instituţii şi analizate de cercetători din cadrul Departamentului de Investigaţii dar, nu şi de toate documentele care, legal, ar fi trebuit să fie ataşate dosarului de urmărire informativă.

Cu certitudine au dispărut materialele obţinute prin mijloace de tehnică operativă (care nu se microfilmau), iar dosarul de urmărire informativă a ing. Ursu Gheorghe Emil, întocmit sub denumirea conspirativă „UDREA”, a fost transformat, după anul 1990, dintr-un singru volum (microfilmat) în şapte volume, în scopul „sprijinirii organelor judiciare”.

Conform adresei declasificate nr. 72834/24.09.2015 a Serviciului Român de Informaţii, transmisă Ministerului Public la data de 18.04.2000, „dosarul respectiv, cuprinzînd un singur volum, înregistrat în arhiva fostei Securităţi, la data de 01.10.1987, a fost anterior microfilamt. Întrucît, după anul 1990, cazul „Ursu” s-a aflat în atenţia justiţiei, a altor instituţii ale statului şi a opiniei publice, conform regulilor de evidenţă, copiile după materialele trimise Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, corespondenţa, întîmpinările, articolele de presă referitoare la caz, au fost anexate în perioada 1992-1994, la dosarul iniţial, constituindu-se astfel încă „6 dosare” (vol. 12/34).

De altfel, a fost modificată şi înscrierea iniţială din registrul de arhivă, document anexat în copie (vol. 12/30-32).

În Nota de analiză a C.N.S.A.S. nr. S/DI/1438/27.02.2015 se specifică că forma actuală a vol. 1-7 din dosarul 1099046 nu coincide cu forma iniţială creată de fosta Securitate, arhivată şi înregistrată la C.I.D. cu nr. F1.227825 – Bucureşti – dosar microfilamat la data de 29.09.1987. Lipseşte o parte importantă a dosarului care nu se microfilma, respectiv materialele obţinute prin mijloace tehnice, înregistrări, filaj, etc. (vol. 14/8-16).

Existenţa acestor materiale la momentul iniţial este de netăgăduit, avînd în vedere înscrierea lor pe coperta iniţială a dosarului „Udrea”. La rubrica „urmează vol. nr. ___” este consemnat „2. T.O.”. Toţi martorii audiaţi în cauză, specialişti în domeniul arhivistic şi foşti lucrători CID, afirmă că trebuie să existe şi tehnica operativă dacă s-a consemnat aşa ceva pe coperta dosarului. Inclusiv fostul şef al Departamentului Securităţii Statului, martorul gl. Iulian Vlad, afirmă acest lucru (vol. 9/147-153).

Dovada indubitabilă că au dispărut probe importante din dosarul de urmărire informativă „DUI-UDREA” o reprezintă pe de o parte „Nota de studiu a materialelor existente în DUI «UDREA» de la Direcţia a II-a” – datată miercuri 20 februarie (vol. 19/18-19), unde se consemnează pe lîngă notele informative studiate şi existenţa tehnicii operative, respectiv note de redare din datele de 13.01.1985 (două), 15.01.1985, 21.01.1985. Aceeaşi notă de studiu confirmă că s-a pus în aplicare punctul 7 din planul de măsuri şi că ceea ce s-a consemnat în dreptul acestui punct din plan este real.

Pe de altă parte, autorul planului, martorul cpt. (r) Dumitraciuc Ion, în cuprinsul declaraţiei din data de 06.10.2015, menţionează următoarele: „La momentul plecării din direcţie (sfîrşitul lunii noiembrie 1985) am predat lucrările pe care le aveam, pe bază de proces-verbal colegului meu col. Raceu Stelian. Printre aceste lucrări s-a aflat şi dosarul DUI-UDREA nr. 151712. Dosarul era opisat şi era compus din două entităţi distincte. O entitate o reprezenta dosarul propriu-zis cu toate materialele de verificare şi aşa cum am arătat mai sus cu notele de sinteză întocmite de mine şi transmise, iar cealaltă entitate o reprezenta materialele de tehnică operativă puse într-un plic, de culoare albastră, pe care l-am sigilat…” (vol. 9/12-23)

Acelaşi martor a precizat: „Îmi amintesc că, din redările interceptărilor telefonice pe care le-am citit şi, ulterior, le-am introdus în plicul albastru, despre care am făcut vorbire mai sus, erau interceptări şi din vara anului 1985, în care apăreau discuţii cu scriitori, dintre care îmi amintesc de Nina Cassian”.

Ce ne spune acest Document oficial?
Că într-un caz precum cel al dizidentului Gheorghe Ursu, la SRI, după 1989, s-a umblat la Dosarul lăsat în arhivă de fosta Securitate. În calitate de cercetător, am studiat cele peste 20 de dosare ale lui Corneliu Zelea Codreanu preluate de fosta Securitate de la fosta Siguranță. Deși aceste dosare au trecut prin perioada stalinistă a Securității, nimeni nu și-a îngăduit să umble la ele. În 2003, cînd le-am cercetat eu, se păstrase într-unul din dosare ca probă un mărțișor legionar. Nu-l luase nimeni de acolo timp de peste o jumătate de secol. M-a tentat să-l fur, dar am renunțat, socotind că mi-aș permite astfel să umblu la un dosar care străbătuse neatins decenii.

Dacă într-un caz precum cel al lui Gheorghe Ursu, după 1989, s-a umblat la dosar, ce să credem de alte și alte dosare trimise de SRI la CNAS ca fiind autentice, pe cînd în realitate sunt bărbierite? Dar despre dosarele sau materialele care au dispărut pentru totdeauna?
Ani întregi pe baza dosarelor trimise de SRI la CNSAS s-au distrus destine sau salvat destine.
Avem vreo dovadă că respectivele au fost chiar cele lăsate de fosta Securitate?

Sursa: cristoiublog.ro