Cand, in 1998, l-am invitat pe Mihai -Razvan Ungureanu sa devina secretar de stat in Ministerul de Externe, eram sigur ca are toate calitatile necesare functiei cu pricina, dar eram, de asemenea, aproape sigur ca demnitatea pe care i-o propuneam urma sa fie un simplu episod din biografia sa. Cerusem unui  ins studios si scolit sa-si amane, un timp, proiectele academice pentru a sprijini un proiect obstesc. “In tarile noastre, e prea devreme sa lasam politica in mainile politicienilor” – imi spusese Bronislaw Geremek cand il intrebasem daca i se pare utila si legitima decizia unor intelectuali de a intra in politica. Eram convins ca Razvan va asuma o asemenea angajare, dar ca va recupera rigorile carierei universitare de indata ce isi va fi facut datoria. M-am inselat.  N-aveam de unde sa stiu, atunci, ca diplomatia si politica in genere erau, pentru el, nu simple dexteritati anexe, conjuncturale, ci ingredienteleunei vocatii. Razvan poate reveni, oricand, in teritoriul cercetarii stiintifice si poate fi, oricand, un excelent professor. Dar incep sa cred ca nu aceasta va fi optiunea lui ultima . Mai mult: incep sa cred ca va fi pacat – si pentru el, si pentru comunitatea autohtona –  sa renunte la oficiul public, in versiunea lui politica. Daca clasa politica romaneasca are nevoie de aer proaspat –  ceea ce se repeta tenace si ineficient de multa vreme – , atunci tocmai oameni de croiala lui Mihai- Razvan Ungureanu trebuie “ clonati” si pusi  la locul potrivit. Am in vedere, intre altele, trei calitati, carente in viata noastra publica, dar bine illustrate de autorul acestei carti.

Cea dintai este dimensiunea culturala. Din pacate, la noi, a prins radacini ideea “folclorica” potrivit careia politicianul trebuie sa fie “baiat destept” si pragmatic. Fara prea multe fasoane carturaresti, fara lecturi, fara “intelectualisme”. O astfel de definitie exclude, din plecare, toate varfurile istoriei politice ale lumii, de la Marc Aureliu la Churchill, de la Napoleon la de Gaulle. Oamenii de viziune nu sunt niciodata simpli administratori sau strategi marunti ai unor triviale jocuri de culise. Nici Titulescu nu era un simplu functionar superior, nici Helmut Schmidt un ingust om de cabinet. Evident, nu orice invatat e pregatit sa preia functii importante in ierarhiile puterii, dar e foarte bine cand oamenii de stat sunt si cultivati. Ambianta romaneasca nu crede, insa, in biblioteca. In cel mai bun caz, ia rudimentara memorie scolara a unui Vadim Tudor drept “eruditie”. Sunt cu atat mai incantat sa vad un ministru de externe capabil – asemenea lui Razvan Ungureanu – sa conferentieze despre relatiile romano-ruse in prima jumatate a secolului 19, sa citeze cu naturalete din Oscar Wilde, din Voltaire si din Psalmi, sa ia premiul “ Mihail Kogalniceanu” al Academiei Romane pentru o lucrare istorica intitulata Convertire si integrare in societatea romaneasca la inceputul epocii moderne si sa vorbeasca aplicat despre rolul “strainului” in consolidarea modernitatii romanesti. Si asta fara sa neglijeze discursul strict “tehnic” privind “politica energetica externa a UE” sau “indicatorii macroeconomici” ai tarilor candidate. O a doua calitate, care unora li se pare pur ornamentala, e politetea. Include aici buna educatie, civilizatia formularii si a tonului, refuzul oricarei agresivitati si grosolanii. In  toate manifestarile sale publice, Mihai-Razvan Ungureanu a stiut sa pastreze un echilibru al gestului si o masura a limbajului, de natura sa-I contamineze chiar si pe dusmani. Felul in care a inteles sa demisioneze, cu o declaratie necomplezenta, dar de o remarcabila amenitate, felul in care a navigat in apele tulburi ale conflictului dintre seful sau politic (Calin Popescu-Tariceanu) si seful statului (Traian Basescu), felul  in care obisnuia sa raspunda, in interviuri, intrebarilor celor mai incomode, toate acestea au adus in mediul politic dambovitean o rara nota de salubritate.            A treia calitate e un anumit simt al oportunitatii si al orientarii politice. Mihai-Razvan Ungureanu a inteles la timp ca nu poti implini, ca ministru, nici un demers politic, nici un proiect fara sustinere politica, fara un sistem de alianta si acomodari intretinut asiduu, dincolo de idiosincrazii si prejudecati. Razvan a reusit, pornind de la acest principiu, sa nu supere radical pe nimeni, sa nu se inconjoare de usi inchise. Politica inteleasa nu ca batalie grobiana, ci ca arta a compromisului, adica a negocierii – iata o perspectiva neluata in seama la noi de cei care nu cred decat ori in lovitura sub centura, ori in “moralina” demagogica. Acestor trei calitati esentiale li se adauga, fireste, si altele: harnicia, puterea de munca (exasperanta uneori pentru colaboratori), ambitia, increderea in sine, tactul, zelul administrativ etc. Adaug ca toate sunt calitati riscante. Il contemplu adesea pe mai tanarul meu amic cu o ( nu intotdeauna marturisita ) ingrijorare. Pariul lui implica uneori, inzestrari acrobatice, relativisme dizolvante, melancolii, vanitati, cinisme de circumstanta si deceptii. Razvan e prea inteligent ca sa nu le stie. Dar sunt incredintat ca modul lui tonic de a se confrunta cu sine si cu lumea din jur (“nu veti auzi de la mine o profetie negativa”- spune el, la un moment dat,  unui ziarist hartuitor) va fi dublat mereu de luciditate si discernamant. Restul e destin. Si va fi, deopotriva, istorie, caci prevad autorului o traiectorie publica de ordinul exceptiei.

(Acest text face parte din cartea Fata catre fata.Intalniri si portrete de Andrei Plesu, Editura Humanitas 2011, pe care v-o recomandam cu caldura)

Radu Moraru – „Imi place la nebunie meseria asta a mea”

– Anul 2012 incepe pentru tine cu o veste buna: lansezi o noua televiziune la apa. Vant bun in panze! Dar unde vei ancora? Piata romaneasca geme deja de oferte. Si mai este si criza la orizont…
– Dupa despartirea de B1 TV si dupa ce s-a rupt caruta si la Zece TV, am zis c-avem doua solutii: sa ne retragem si sa ne-apucam de agricultura, sau sa continuam cu ceea ce facem de douazeci de ani, adica televiziune. Economic, decizia corecta ar fi fost sa intram pe agricultura, ca din asta se castiga bani! Dar noi, adica eu si echipa mea, am spus ca nu, nu depunem armele. Asa ca ne-am pus mintile la contributie, pe ideea sa facem
noi o televiziune. Dar de unde bani? Azi, cea mai ieftina televiziune nationala din Romania cheltuie undeva pe la 500.000 de euro pe luna! Iar publicitatea, in televiziune, nu vine din prima zi. Asa ca trebuie sa ai o oarecare independenta financiara, daca vrei sa pornesti la drum fara teama ca s-ar putea sa te trezesti in situatia de a inchide taraba dupa trei zile. Ca sa nu mai lungesc istoria, am gasit niste prieteni, oameni de afaceri, carora le-am propus sa devina actionari la viitoarea televiziune. S-au strans vreo 20, care au incredere in mine, pentru ca eu voi controla proiectul, si financiar, si editorial. Am trecut prin destule „inceputuri de televiziuni”, ca sa stiu cum se face treaba. Cunosc meserie. O alta parte de bani o s-o asiguram noi. A treia parte va veni, practic, tot de la noi, fiindca vom produce emisiuni la tarife mult mai mici decat practica alte companii. Iar a patra parte va fi asigurata de… fanii nostri. De cand stau acasa, am pornit un blog (www.nasul.tv), si inca din prima zi, m-am trezit cu o avalansa de… fani, oameni care – mi-am dat seama – ne sustineau – nu doar pe noi, dar si proiectul asta. Ei, bine, dintre oamenii acestia, cei care isi vor permite financiar vor avea posibilitatea sa cumpere si pana la 5 actiuni la viitoarea televiziune. O actiune costand 100 de euro. Tot proiectul va fi condus de o casa de avocatura, respectand legile Romaniei si legile europene si impunand o transparenta totala: fiecare leu care va intra va putea fi vizualizat pe tot traseul. Asta e deci fundatia „casei” pe care vrem s-o construim. Iar odata construita, ea va putea fi vazuta oriunde pe globul asta. O vom ridica pe satelit, sa poata fi vazuta pe toate retelele de cablu si pe internet; va fi o televiziune fara subiecte interzise. Vreau sa continui sa fac o presa curata, in care primordial e interesul public. Asta e miza mea. Si, desigur, va fi o televiziune in care va reveni „Nasul”, intr-o varianta „compusa”: o imbinare intre formula de la B1 TV si cea de la Zece TV, care continea si o parte de entertainment. Probabil ca inaugurarea televiziunii va fi prin februarie.

– Ai schimbat de patru ori directia pana acum: Pro TV, Antena 1, B1 si apoi Zece TV. Nu ti-e teama ca tradarile se platesc? Majoritatea „schimbistilor” de pe micul ecran au nimerit-o mai prost la noile televiziuni unde au plecat.

Radu Moraru –

Farmec personal, talent …

– Aici nu e vorba de tradare. Cand ai o emisiune cu audienta, trebuie sa stii cat din succes ti se datoreaza tie, realizatorului, si cat postului. Cazurile celebre, la care probabil te gandesti, sunt acelea ale unor oameni care nu si-au dat seama ca succesul nu era al lor, ci al postului. Un post puternic poate sa-ti asigure si 80-90% din audienta. Si-atunci e logic: cand acesti oameni au plecat in alta parte, maioneza s-a taiat. Eu n-am avut temeri in acest sens, fiindca la baza eu sunt producator. Stapanesc mecanismele prin care o emisiune poate sa faca audienta. Deci, mi-a fost usor sa trec dintr-o televiziune in alta. Si s-a dovedit ca nu mi-am rupt gatul. De-asta, de pilda, „Nasul” se poate muta oriunde si sunt convins ca tot va avea succes. Pentru ca, de fapt, de mutat nu se muta Radu Moraru, ci conceptul de productie si o intreaga echipa.

– Una din calitatile tale pe micul ecran era „prezenta”, implicarea, dragul de lucrul pe care-l faceai. Iti vei mai regasi verva de-odinioara? Exista retete de conservare a entuziasmului?

– Statul asta acasa din ultima vreme eu il percep din perspectiva lui „asa a vrut Dumnezeu”. Poate ca Doamne-Doamne o fi zis: „Mai, tu esti cam obosit. Ia sa te odihnesti nitel”. Si, adevarul e ca am avut zece ani absolut epuizanti. Mai ales ultimii 3-4 ani, de cand cu criza, au fost teribili. La care s-a mai adaugat si presiunea de dupa 2007, de la momentul suspendarii lui Basescu: de-atunci s-a stat cu lupa pe noi „si la bine, si la greu”. Asa ca m-am folosit de perioada asta de pauza, ca sa fac ce nu apucasem inainte: am dat drumul la partea de internet, la blogul pe care il aveam cumparat de cativa ani, dar nu avusesem vreme de el, si m-am si odihnit. Ceea ce nu inseamna insa ca mi-am pierdut verva. Chiar imi spun oamenii ca si pe blog scriu cu aceeasi energie ca atunci cand eram pe sticla. Si asa e! Pentru ca-mi place la nebunie meseria asta a mea. Asta e reteta de conservare a entuziasmului: sa faci ceva care-ti place cu-adevarat. Daca te-apuci de-o treaba din considerente mercantile sau din cine stie ce alte motive decat cele care tin de pasiune, atunci da, pana la urma entuziasmul se epuizeaza, dar asa, cand muncesti din drag de munca aia, n-ai cum sa-ti consumi bateriile.

„O caruta cu tarani”

– De la o vreme-ncoace, unele televiziuni au cotit-o de la negru spre alb si incep sa aiba un mesaj cat de cat pozitiv legat de imaginea Romaniei. Crezi ca patriotismul ii mai atinge la inima pe romani?
Radu Moraru –

… dar mai ales „meserie”

– Da, dar in grade diferite, in functie de educatie, de istoria personala… Sunt multi factori care se combina. Noi, romanii, avem un patriotism atipic, un patriotism neuniform. De fapt, exista trei soiuri de patriotism. Primul e patriotismul foarte manifest, al celor care au plecat din tara in ultimii 20 de ani, un patriotism vulcanic, cu izbucniri: cand sunt departe de Romania, toti clameaza „tara mea” si o fac cu toata convingerea, cand se-ntorc acasa, nu stau nici trei zile si-i auzi: „cine m-a pus sa ma-ntorc?”, dupa ce se duc inapoi in strainatate, iar nu trec nici trei zile si revin la formula cu „tara mea iubita”. Al doilea soi de patriotism e cel asezat, patriotismul celor care au plecat din tara cu mult inainte de ’89, patriotismul acela bazat pe valoarea oamenilor – pentru ca fugarii de atunci erau niste oameni de mare calitate, nu doar umana, ci si profesionala, care n-au emigrat din motive economice, asemenea acelora de dupa ’90, ci din dorinta de libertate, din motive de asuprire a sufletului si a mintii. Si-apoi vine patriotismul nostru, al celor traitori in Romania, patriotismul intelectualului rasat, fie el de stanga sau de dreapta, dar si patriotismul spargatorului de seminte de la coltul strazii, patriotismul celor pe care Petre Tutea i-a numit, generic, „o caruta de tarani (care) a tinut in sah imperii”. Mie, zisa asta a lui Tutea mi se pare definitorie: intr-adevar, poporul roman pare sa nu se schimbe fundamental. E de-ajuns sa-i citesti pe Caragiale si Eminescu si vezi ca filonul a ramas neatins, vezi ca patriotismul acesta local, transmis din generatie in generatie prin batrani, prin biserica si prin armata, a curs in sir neintrerupt prin timp si el se manifesta intotdeauna, mai ales atunci cand tara e la ananghie.

Usor cu libertatea pe scari…

– Esti un veteran al micului ecran. A schimbat ceva televiziunea in felul tau de-a fi? Esti mai permeabil la compromisuri, esti mai tocit sufleteste, sari capra peste valori in care altadata credeai?

– Stii cum sta treaba cu compromisurile? Inainte de 89, in conditiile acelea cumplite, au fost unii care au cedat in fata sistemului si-au facut niste gesturi ingrozitoare fata de semenii lor, dar au fost si unii care, in aceleasi conditii cumplite, au gasit solutii ca sa se strecoare, sa faca slalom printre vicisitudini si, la final, sa poata spune „eu sunt curat, nu-mi e rusine sa ma uit in oglinda si nici sa privesc in ochii celorlalti oameni”. Dupa ’89, vremurile n-au fost mai blande. Provocarile
au fost diferite, fireste, dar la fel de crunte. Si iata ca si in acesti douazeci de ani s-au gasit personaje care sa populeze ambele tabere. Eu fac parte din grupul celor carora nu le e rusine sa se uite nici in oglinda si nici in ochii celor din jur. Sunt curat, pentru ca mi-am platit toate taxele si impozitele, sunt investitor privat din ’90, n-am facut niciodata afaceri cu statul… Asadar, pot sa spun cu mana pe inima ca nu mi-am tradat nici valorile acelea morale pe care le-am deprins din copilarie, si ca nici frate cu compromisul nu m-am facut. Munca in televiziune m-a schimbat in alte feluri: m-a invatat sa iau decizii rapid, m-a invatat sa fiu pragmatic, m-a facut mai cinic (jurnalistul e ca un chirurg care opereaza toata ziua pe rana deschisa si la cat „sange” am vazut, la cata mizerie si la cate nenorociri am „sondat”, am capatat, e adevarat, un soi de cinism…).
Radu Moraru –

Din nou la drum…

Apoi, televiziunea iti acopera foarte mult din timp, asa ca te obliga sa devii extrem de riguros, de organizat. Tot televiziunea m-a invatat, realmente, sa am curaj. Eu niciodata n-am atacat la general, ci intotdeauna am ridicat piatra si-am dat in vitrina unde-l vedeam pe „omul rau”. Indiferent cine era „omul rau”: un politician, o mare companie, un serviciu secret etc. Dar, mai presus de orice, televiziunea m-a invatat sa fiu un om liber. M-a invatat cum sa fiu liber, ce sa fac cu libertatea mea si pana unde pot sa merg cu libertatea mea. Din nefericire, in ultimii douazeci de ani, in toata lumea, presa a ajuns cea mai puternica arma de distrugere in masa. Asa ca ea trebuie manuita cu responsabilitate. Nu e deloc un pistol cu apa.

– Din farmecul personalitatii tale face parte si faptul ca esti brasovean, un om crescut in aer tare, de munte. Te ajuta biografia in clipele grele? Simti, asa, un prag de piatra sub talpi?

– De fapt, eu m-am nascut la Sf. Gheorghe si m-am mutat in Brasov la doua luni. Deci, primele 60 de zile de aer tare, de munte, imi lipsesc. (rade) Vorbind serios, nu stiu cata insemnatate au avut anii aceia brasoveni in parcursul meu personal. Mie mi-a placut sa fiu independent de mic. Nu m-am nascut intr-o familie bogata, dar nici nu pot sa spun ca mi-a lipsit ceva, fiindca atunci cand parintii nu puteau sa-mi dea ceea ce-mi doream, rezolvam problema singur. Am muncit inca de pe vremea cand eram elev si ma descurcam si colateral: jucam fotbal pe bani, jucam carti tot pe bani… Eram si foarte bun, ce-i drept, asa ca ma aranjam cu finantele, ca sa merg si la discoteca, sa ies si cu fetele… (rade) Asa e spiritul meu: ma descurc in orice situatie. Uite, si cand am avut probleme mari, desi initial am avut tentatia sa sun pe cineva, sa cer ajutor, pana la urma am realizat ca singurul pe care puteam sa-l sun era Batranul de Sus. Si Dumnezeu intotdeauna, dar intotdeauna, m-a ajutat. Ba m-a ajutat chiar si-atunci cand nici nu apucasem sa-l sun sau sa-i dau macar o telegrama. Din senin, mi-a venit exact rezolvarea problemei, solutia la care nici nu ma gandisem. In concluzie, piatra nadejdii mele din fiece clipa nu e piatra stancilor din Tampa sau din Postavaru, ci Dumnezeu cel bun si intelept.

Cel putin aceasta este informatia de ultima ora. Prezenta Elenei Udrea in noul guvern a stirnit discutii aprige in interiorul PDL, atit greii partidului cit si baronii locali care si-au pierdut ministrii fiind impotriva. Astfel, pedelistii dau glas razbunarii pe Basescu, avind in vedere ca Udrea este perceputa ca omul Presedintelui. Adica nici ai nostri dar nici urmasii lui Traian!

Pe de alta parte, prezenta celei mai controversate femeie ministru din istoria postdecembrista nu ar fi deloc utila schimbarii pe care o propune Cotroceniul. S-ar ajunge ca injuraturile la adresa lui Boc sa se duca langa injuraturile pe care oricum le incaseaza Elena Udrea, deci suma mizeriilor sa ramina constanta si sa umbreasca schimbarea premierului. Asadar, o decizie inteleapta a doamnei ministru sa faca un pas inapoi!