Acesta este un război

Nu cred că ne vom putea permite o vacanţă de Sărbători. Am intrat mult prea repede în case. Am renunţat mult prea devreme la luptă, fie din iluzia unei victorii (când, de fapt, a fost doar o mică izbândă simbolică), fie din justificabilă oboseală, fie din, regret să o spun, comoditate sau chiar un pic de frică. Rămâne de văzut dacă vom putea reporni ceea ce, deocamdată cel puţin, am oprit. Cert este că, dacă nu o facem, viitorul va fi unul foarte rău pentru noi toţi, pentru copiii noştri, poate chiar pentru lume în general.

0. Cine suntem? Ce urmărim? Ce putem face?

Un lucru pe care nu l-am discutat niciodată explicit e cui se adresează aceste texte. Era o chestiune de bucătărie internă, părea neimportantă, acum însă cred că sunt necesare câteva cuvinte. În primul rând, nu le văd ca pe nişte texte ale mele. Cam oricare dintre noi (i) le-ar putea scrie/ spune oricărui altuia, sunt doar cuvintele unui om care se doreşte liber şi, poate, un pic mai bun şi fericit, către alţi oameni ‘simţind’ la fel. Pe mine, personal, mă ajută pe de o parte să-mi limpezesc mintea, pe de altă parte să degajez o furie care, altfel, mă sugrumă şi mă distruge. Sper din toată inima că această autoterapie nu e dăunătoare pentru ceilalţi; cred că bolile şi neajunsurile de care sufăr ne afectează pe toţi.

Şi abia acum urmează partea importantă. Chiar dacă în ele apar, şi cu toată sinceritatea, cuvinte şi expresii ca revoluţie, trezire, conştientizare etc. etc., chiar dacă ele se aşază cu toată credinţa sub emblema Uniţi, salvăm! sau sub speranţa unui Neam trezit, luciditatea mă obligă să spun că nu se adresează tuturor românilor. Schimbările acestea majore de mentalitate, mai întâi, apoi – dacă există hotărâre şi şansă – de realitate nu se fac (oricât de mult ne-ar plăcea) cu majorităţi masive, reale, ci cu mase critice de oameni care îşi conştientizează obiectivele. Profesorul Piso îmi spunea, în timpul unui marş de la Cluj, că toate revoluţiile au fost făcute de minorităţi foarte hotărâte; nu ne putem dori să avem ‘toată România’ de partea noastră, fiindcă orice şi oricum am face, masa statistică va rămâne inertă. E esenţial, însă, să nu avem această masă împotriva noastră. Dar în condiţiile de azi nu cred că trebuie să ne temem de aşa ceva, actualul Guvern şi actuala Putere, ba chiar clasa politică în întregul ei nu au, cred, nici o şansă, să convingă ‘lumea largă’ că noi suntem cei periculoşi.

Textele acestea nu se adresează, aşadar, ‘tuturor românilor’. Aş îndrăzni să sar în extrema cealaltă şi să spun: texte ca acesta ţi se adresează personal ţie, celui care citeşte. Fără iluzia, întotdeauna (indiferent de starea realităţii) megalomanică, a punerii în mişcare a unui popor. Cu provocarea simplă şi imediată ca tu şi cu mine să facem ceva. Nu neapărat împreună ca mijloc de acţiune (creativitatea şi priceperea fiecăruia sunt altele), dar solidar ca deziderat. Şi, mai cu seamă, fără scuza că restul lumii, ceilalţi, au obosit şi nu mai participă. Da, pe ceilalţi vom continua să-i chemăm alături de noi; dar nu e nici treaba, nici decizia noastră când şi dacă vor ‘ieşi’. Ceilalţi nu sunt (ferească Dumnezeu să fie! o lume fără libertate nu merită trăită) în controlul nostru. Noi suntem. La atât, la noi, trebuie să se reducă responsabilitatea noastră.

E oarecum paradoxal: cel puţin deocamdată, conştientizarea realităţii ne provoacă mult mai multă suferinţă, ne mănâncă nervii şi timpul, ne pune poate chiar în pericol mult mai concret decât în cazul tuturor celor somnambulici. Sentimental (aproape visceral), ne întrebăm adesea de ce facem lucrurile astea şi dacă nu ne-ar fi mai bine fără actuala ‘trezie’. Răspunsul simplu e că, evident, ne-ar fi, dar n-a zis nimeni că suntem privilegiaţi, că lămurirea asta internă şi vis-a-vis de lume e o mare sărbătoare. Nu, ci e o sarcină şi o servitute asumată, la limită insomniacă sau chiar maniacală. Ce mai tura-vura: odată intrată în vieţile noastre, ni se revelează ca datorie. Mie, ca ardelean, îmi vine să spun: îi musai. Cu plăcere, cu neplăcere, cu putere, cu slăbiciune, o să ne facem treaba.

1.0. Ce se întâmplă acum?

Foarte multe lucruri, foarte multe rele, toate deodată. În ultimele zile, uitându-mă în jur, am avut iar pornirea autoprotectivă să închid tot, internet, telefoane, televiziuni ‘de ştiri’, ca să nu mai aflu, să nu mă simt sufocat, izbit din toate părţile. Să închid uşa, să astup ferestrele şi să dorm cu zilele, în speranţa că până la trezirea mea urgia va fi trecut. Oricât de seducător ar fi, însă, gândul, în oricât de mare măsură m-aş simţi, cum ştiu că şi voi vă simţiţi, la capătul puterilor, luciditatea îmi spune că după somnul meu m-aş trezi într-o lume mult schimbată în rău.

Aşa încât vă solicit ca, alături de mine, să transformăm oboseala, frustrarea, lipsa aparentă de orizont în furie şi acţiune civică. Pentru că tot ceea ce se întâmplă azi nu e un dans de societate. Nu e o întâmplare dintr-o carte sau un film, care ne mişcă dar de care, la urma-urmelor, ne vom distanţa când închidem coperta/ televizorul. Este însăşi viaţa noastră, singura reală, şi este un război. Nu suntem singuri, să ne putem duce la culcare când ne vine cheful; suntem pe un front unde în ultimele zile duşmanul dă lovitură după lovitură.

1.1. În Monitorul Oficial au apărut acorduri de explorare-dezvoltare-exploatare pentru gaze de şist în regiunea Băilor Felix şi în mai multe perimetre din Timiş. În retragere aparentă (vom vedea imediat că în realitate nu e aşa) pe frontul Roşiei Montana, Guvernul îşi arată muşchii pe cel al fracturării hidraulice, conştient fiind că dacă vom înghiţi distrugerea, pentru o iluzorie (ba, hai s-o spunem pe a dreaptă: mincinoasă) independenţă energetică, a unor locuri atât de importante şi cu un destin atât de clar şi bine conturat, înseamnă că vom accepta orice. Nu e o confuzie, nu e o întâmplare. E o confruntare simbolică: suntem testaţi. Fireşte, aş putea spune şi: suntem scuipaţi în faţă, şi nişte tacticieni ai Puterii ne măsoară reacţia: ne vom şterge, măcar, obrazul? vom scuipa înapoi? vom pune mâna pe par?

Fireşte, în toată vremea asta, cei de la Chevron şi alţi stăpâni-de-politicieni notează în carneţele date reci despre laboratorul cu şoareci numit România. Datele vor fi convertite în cifre, pentru bugetele de mită, corupere, securitate privată ale anilor următori.

1.2. Agenţia de Mediu Hunedoara a dat un nou acord de mediu pentru exploatarea auriferă cu cianuri de la Certej. După ce anul trecut Ministerul Mediului se dădea de ceasul morţii dând în judecată Agenţia Timiş pentru că eliberase acelaşi tip de acord (dar era înainte de alegeri şi PSD-ul voia să demonstreze că e ecologist), zilele acestea acelaşi organism a renunţat la proces. Aceeaşi confruntare cu o importantă componentă de imagine: otrăvirea României trebuie începută de undeva, de ce nu călcând în picioare memoria celor morţi în accidentul din 1971? Poarta Roşiei Montana le-a fost, pe moment, trântită în nas politicienilor: căderea legii speciale a guvernului Ponta a fost cea mai mare umilinţă încasată din partea populaţiei de către Puterea momentului, de la Revoluţie încoace. Când, însă, alungi hoţul pe uşă, el reintră pe fereastră. Pe cât posibil, o fereastră importantă, vizibilă, simbolică.

1.3. Tot mai mulţi protestatari şi activişti au nu doar amenzi în cuantum-uri fabuloase pentru un om normal, ci şi dosare penale. După evenimente cum au fost cele de la Pungeşti sau, mai ales, Moşna, persoanele cercetate sunt nu jandarmii abuzivi sau angajaţii firmei de prospecţiuni, ci localnicii care şi-au apărat terenurile. La Cluj, s-a început o cercetare penală împotriva unui prieten care s-a întâmplat să citeascî, înaintea unuia dintre marşuri, traseul în faţa mulţimii din Piaţa Unirii. Dau acest exemplu pentru absurditatea lui: nici un procuror normal la cap, în nici o democraţie, n-ar putea da curs unei asemenea imbecilităţi (fireşte, prietenul nostru n-a pronunţat nici o expresie de genul: vom ocupa drumul, vom bloca intersecţiile etc. etc.), totul e o făcătură mai-mult-decât-rizibilă. Dar esenţa, aţi înţeles deja, e în cuvintele ‘normal’ şi ‘democraţie’. Astăzi, cred că încă suntem în situaţia pe care aceste cuvinte o denumesc; dar războiul dus de, să nu vă faceţi iluzii că ar fi altfel, toată clasa politică, din toate partidele, împotriva noastră ne mişcă repede spre sfârşitul democraţiei şi al normalităţii.

1.4. Pe 26 noiembrie, jandarmii au făcut o excursie la Pungeşti. Cică, un exerciţiu de rutină. Cică, absolut întâmplător în acea localitate. Pe româneşte, s-a testat terenul (dacă îi prindem nepregătiţi, facem loc pentru Chevron; dacă sunt încă în alertă, mai aşteptăm) şi s-a făcut o amplă şi sfidătoare acţiune de intimidare. Pe banii noştri. Niciodată să nu uitaţi ‘amănuntul’ acesta. Într-o ţară care cheltuieşte pe represiune sume tot mai însemnate, într-o Românie unde bugetul SRI (instituţie care, în problema Roşiei Montane, i-a declarat pe politicieni sfinţi, iar pe protestatari anarho-terorişti) este mai mare decât bugetul Sănătăţii.

1.5. Un lucru doar în aparenţă mai puţin important – din punctul meu de vedere, extrem de grav: la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie s-a interzis o proiecţie a filmului Ich bin Dubist al lui Vlad Ioachimescu, programată şi anunţată de o bună bucată de vreme. Cu două zile înaintea evenimentului, s-a decis că e necesară o aprobare specială şi o întrunire a comisiei de etică, fiindcă această activitate poate avea nuanţe politice (şi, cum bine ştim, prozelitismul politic e interzis în facultăţi). Da, ştiu că facultatea cu pricina e ‘casa’ unor politruci ca Mirel Palada, însă pentru Universitatea care ceruse retragerea titlului de doctor al plagiatorului Ponta aceasta e o ruşine de nedescris. Pentru un act de cenzură şi încălcare a propriilor regulamente mult mai modest decât acesta de acum, Universitatea “Babeş-Bolyai” a fost ‘corijată’, azi-primăvară, după părerea mea binemeritat, printr-o ocupare. Şi lucrurile, în ţară, nu erau nici pe departe atât de înfierbântate ca acum.

1.6. Premierul chinez a vorbit în Parlamentul României; steagul RPC a apărut în forul legislativ suprem al ţării nu înlocuindu-l pe cel al Uniunii Europene, cum s-a spus, ci, într-o confuzie de protocol, ocupând locul rezervat prin lege drapelului României. E doar o greşeală, fireşte, dar una care semnalează incompetenţa profundă, chiar şi la nivel de funcţionariat, a Legislativului nostru. Iar la nivelul pe care l-am tot discutat aici, cel simbolic, trebuie spuse următoarele lucruri simple: România, o ţară care cultivă, cică, un capitalism liberalist-democratic, face sluj (fireşte, împreună cu tot Vestul, dar cu incomparabil mai multă grabă şi umilinţă) pentru banii unui stat totalitar, în care mai tot ceea ce pentru noi reprezintă elementare valori umane e călcat în picioare. Adică două forme de opresiune (capitalism corporatist şi de cumetrie, totalitarism comuist) îşi dau mâna pe deasupra oamenilor, a oricăror convingeri şi a oricăror principii/ ideologii. “Banii nu au miros”? Aşa o fi, dar România pute îngrozitor după această vizită. Şi vreau să fiu clar: nu sunt împotriva chinezilor sau a asiaticilor; sunt, dimpotrivă, din adâncul sufletului cu chinezii şi asiaticii – cei călcaţi de şenilele tancurilor în Tienanmen, cei din Tibet etc; iar comportamentul României din zilele astea e un scuipat pe obrazul acelor oameni.

1.7. Am păstrat pentru final lucrul cel mai spectaculos-scandalos. Comisia de Industrii a Senatului României a produs deja o propunere de Lege a Minelor în care au fost conştiincios incluse amendamente preluate cuvânt cu cuvânt din legea specială dedicată Roşiei Montana care tocmai e în procedură de respingere. Totodată, s-au respins toate amendamentele care ar fi putut duce înspre interzicerea cianurării, înspre o mai bună protecţie a mediului, patrimoniului sau proprietăţii private – şi, mai ales, toate propunerile care stipulau necesitatea acordului comunităţii locale pentru orice exploatare minieră. Legislativul românesc pregăteşte, aşadar, şi probabil va încerca să adopte în procedură accelerată un proiect mult mai grav decât cel împotriva căruia am luptat în ultimele două luni.

2. Foarte pe scurt, fiindcă textul acesta a devenit infernal de extins (dar ce poţi face când, doar în ultimele câteva zile, mizeriile sunt cele pe care vi le-am descris?): cred că trebuie să mergem toţi fie la Alba-Iulia, fie la Bucureşti, de 1 Decembrie. Iar dacă nu putem nicidecum (aviz Tinerilor Mânioşi din Cluj: nu dacă nu vrem, din diverse motive ideologice) să ajungem în unul din cele două oraşe, trebuie ieşit în propriile localităţi, participând, da, şi la ‘sărbătoare’, dar arătând încă o dată, într-un moment simbolic, cât de la ananghie se află, de fapt, această ţară. Mai mult, cred că trebuie în continuare, în decembrie, să menţinem presiunea în stradă şi informarea nu doar pe internet, ci şi în comunităţi – să le spunem pe toate căile, prin orice mijloace, oamenilor că nimic nu s-a ‘rezolvat’, dimpotrivă.

Iar dacă reuşim să trecem cu bine (a se citi: fără nici un eveniment decizional sau legislativ catastrofal) în 2014, trebuie s-o luăm de la cap cu forţe noi, însă cu o agendă mult mai politică şi precisă: demisia guvernului Ponta, sancţionarea exceselor preşedintelui Băsescu, monitorizarea atentă a Legislativului şi, în măsura în care actualele tendinţe continuă, lupta pentru dizolvarea Parlamentului şi alegeri anticipate. Adică restartarea, cu orice risc, a României – dacă se dovedeşte, cum acum par a sta lucrurile, că drumul pe care mergem constant duce de-a dreptul la catastrofă.

Articol publicat de activewatch.ro