mugur isarescu

Ne cunoaștem de vreo trei decenii. Dar, citind comentariul de pe www.nasul.tv, cu titlul „MUGUR ISĂRESCU LA PUȘCĂRIE! 7-10 ANI!”… mărturisesc că nu l-am mai recunoscut pe jurnalistul Radu Moraru. Un jurnalist totdeauna incisiv, dar solid documentat; sever, dar tobă de argumente solide; și, mai cu seamă, măsurând de nouă ori înainte să… Or, în comentariul cu pricina – dominant fiind impresionismul în parafraza lui mai puțin fericită: “Dă-mi o undă de întuneric și voi compune o întreagă noapte” – m-au surprins acuzațiile despre care îmi vine greu să cred că poartă marca Radu Moraru.

Postura de acuzator public e riscantă. Din cel puțin două motive. Primul: fără a lua ca martor legea în toată rigoarea ei riști să dai un verdict eronat. Al doilea – motivul cel mai puternic de fapt: riscul (enorm) ca toți acei cititori care au încredere în jurnalistul Radu Moraru să creadă și afirmațiile din acest comentariu, de la cap la coadă. Și cum în spațiul public cântă multe Sirene – și cântă ademenitor – cred că ai fost atras în… Strâmtoarea Confuziilor. Dacă nu mă crezi pe mine, consultă câțiva juriști în care ai încredere!

Scrii că “cel puțin 5 bănci au externalizat în străinătate dobânzile fraierilor de români, care au credite!”… Și că, „practic, românii care au credite la bănci au fost furați de vreo 7 miliarde de euro!”… Apoi adaugi: „Potrivit Legilor din România și reglementărilor BNR, românii puteau plăti dobânzi doar unor entități legalizate și agreate în România!”… Iar “din rata lunară, peste 80% înseamnă dobândă, practic cel mai mare efort al românului care se zbate să își plătească rata!”… Așa au cântat Sirenele. Și, iată, le-ai crezut. Revoltat, probabil, de ipoteza că BNR ar putea acționa în favoarea băncilor, ignorând interesul populației – o concluzie grăbită, nedreaptă și profund neadevărată – ți-ai lansat public judecățile. Voi detalia.


1) Noțiunea de „externalizare” nu-și are locul aici. Și nici nu se referă exclusiv la legături cu străinătatea. O companie, de exemplu, care fabrică motoare, nu vrea să facă și mâncare și poate „externaliza” hrănirea propriilor salariați. Cu alte cuvinte, face un contract în acest sens cu o firmă de peste drum, și nu cu una din Bulgaria ori din Suedia. Nu e însă mai puțin adevărat că, în limbajul convențional al specialiștilor financiari, adeseori se folosește “externalizare”, deși corect este “cesiune”, primul termen fiind considerat ceva mai aproape de înțelesul publicului. Dar “convențional” nu înseamnă și corect. Și bine ar fi să renunțăm la cuvântul “externalizare” în acest caz.

2) Ceea ce numești „externalizarea” de către bănci, în străinătate, a dobânzilor și creditelor înseamnă, în limbaj juridic, “cesiune” – noțiune prin care legile civile din toată lumea definesc o vânzare de drepturi. Vânzare nu doar în străinătate, ci și în țară. De reținut este esențialul. O bancă din România, deci, a dat un credit unei persoane fizice, având dreptul de a încasa, lunar, timp de un an, de 20 sau de 30 de ani, depinde de contract, rata, dobânda și comisioanele. Ei bine, nimeni n-o poate opri, nici BNR, nici guvernul, nici poliția, să vândă acest drept unei bănci de peste drum sau băncii-mamă de pe unde își are centrala, în Austria sau în Olanda, unei bănci oarecare din Paris ori de la Londra ori unei instituții financiare deținătoare de pașaport european. Cine o apără? Sau, mai corect, cine îi conferă acest drept? Lista e lungă: a) declarația privind convertibilitatea leului, în vigoare de la 1 septembrie 2006; b) mai multe legi votate de Parlamentul României; c) reglementările UE privind cele patru libertăți fundamentale – libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor –, pentru că așa cum peste trei milioane de concetățeni ai noștri au plecat la muncă în țări din UE și cum mărfurile noastre circulă fără taxe vamale în întreaga Uniune, la fel circulă serviciile și capitalurile, în speță serviciile de creditare și creditele însele; d) legile și cutumele tuturor țărilor lumii sănătoase la cap. Și atunci, de ce vrem noi să înlocuim normalitatea cu contrariul ei? Și de ce ajungem să credem că tot ce este firesc în toată lumea, în materie de creditare, la noi e „ilegal și imoral”? Voi nota că, în dezbateri publice, Banca Națională este deseori învinuită că nu face, de fapt, ceea ce legea… nu-i cere să facă. Ori, ca în cazul de față, că nu face, de fapt, ceea ce legea… îi interzice să facă!

3) De ce vinde o bancă credite? Din diferite motive. În primul rând însă –  în împrejurările în care România a trecut de la economia închisă, de comandă, la o economie liberă de piață iar de la 1 ianuarie 2007 a acceptat statutul de țară membră UE – banca cesionează credite pentru că are acest drept. Un drept pe care i-l garantează legile țării, climatul economiei globale și reglementările Uniunii Europene. Și, desigur, pentru că pot interveni interese legate de profitul băncii și de buna ei funcționare. Dau un singur exemplu. Dacă banca are o cerere substanțială de credite noi, și nu-i ajunge lichiditatea, cum s-a întâmplat deseori înainte de criză, cesionează un număr mai mic sau mai mare de credite. Nu la întâmplare, desigur, ci făcându-și un calcul economic. Bunăoară, vinde credite date pentru 20 sau 30 de ani (în cazul cărora restituirea se face cu țârâita, lună de lună, ani îndelungați) și încasează toți banii dintr-o dată, cu un rabat desigur. Mai departe, dă credite noi, banii circulă, viața economică își urmează cursul.


4) Credite cu dobândă de 80 la sută, la bănci, nu există. După 2004, când a început boom-ul creditelor, dobânzile au fost în jur de 15-20 la sută, apoi au tot scăzut. Acum, la credite ipotecare, sunt între 3 și 6 la sută pe an. La lei. Ce este însă cu „rata lunară, cu peste 80% dobândă, pe care românul se zbate s-o plătească”? Exemplul poate fi corect. Dar incomplet. Multe bănci practică un sistem complex de împărțire a dobânzii și „principalului” în suma pe care debitorul o plătește lunar. În primii ani, dobânzile pot să ajungă la 640 de euro într-o rată de 800 de euro. Apoi, treptat, partea care reprezintă dobânda scade substanțial și crește “principalul”. Dar, în medie, dobânda va fi cea contractată. Iar dacă la un moment dat creditul e cesionat în străinătate, debitorul va continua să facă plățile la banca din țară, acolo unde a încheiat contractul.

 

În concluzie, acuzația de “atentat la siguranța națională”, adusă guvernatorului, pentru felul în care circulă capitalul în bănci și între bănci, sau pentru cum ies banii din țară, deși intră mult mai mulți decât ies, nu are acoperire legală. Pentru că și guvernatorul Mugur Isărescu, și Banca Națională au, în această privință, o unică mare răspundere: să vegheze ca legile să fie respectate întocmai. Fără nicio abatere. Iar “externalizarea” creditelor, de fapt cesionarea lor, în țară ori în afara țării, incriminată în comentariul invocat, nu este nici pe departe o libertate acordată băncilor comerciale de către BNR ori de către guvernatorul Mugur Isărescu. Este o libertate deplină a băncilor – parte a celor patru libertăți de bază din UE – apărată de legi interne și de convenții europene. E acordată și apărată: 1) în dreptul comun – de art. 1566 și următoarele din Noul Cod Civil; 2) în legislația specială – de art. 24-28 indice 1 din Legea 190/1999; art. 2 din Legea 93/2009; art. 70-71 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2010.

Ar mai fi de adăugat, în final, că Banca Națională nu este minister iar guvernatorul nu este Ministrul Băncilor. Prin urmare, nu au prerogative de a se amesteca în gestiunea băncilor. O bancă nu cere acordul BNR ca să vândă un credit, tot așa cum oricare cetățean al României are dreptul să-și depună economisirea la orice bancă din străinătate fără să ceară acordul BNR și fără ca măcar să fie obligat să facă în acest sens o notificare. Iar, potrivit reglementărilor în vigoare, banca și numai banca răspunde de respectarea legilor în contractele de cesiune și în alegerea partenerului căruia îi vinde un credit. Unde poate fi reclamată banca de un debitor nemulțumit? Acolo unde legea impune și unde i se poate face dreptate: la instanțele de judecată.


Două lucruri te rog, Radule: 1) să publici replica mea pe “www.nasul.tv” și 2) să-i dai share așa cum ai făcut cu propriul comentariu. Mulțumesc!

Adrian Vasilescu