Sa ne aducem aminte ca A Doua Republica Romana si-a facut intrarea in scena printr-o inovatie mediatica. Oameni revoltati au patruns, la 22 decembrie 1989, in sediul Televiziunii, ocupind imaginea publica. Impulsul firesc al multimii a fost sa-l indeparteze in efigie pe cel care o acaparase, reducind programul postului national la doua ore pe zi pentru a economisi energie si cerind ca, dintre acestea, una si jumatate sa fie umplute cu propaganda dedicata persoanei sau, cum se spunea pe atunci, epocii sale. Aceasta combinatie de avaritie si narcisism avea sa-i fie fatala.

Andrei Ujica

Ce a urmat a fost o conjunctie intre cinema si televiziune, inaugurind un gen inexistent pina atunci – „filmul istoric live“. Transmis de TVR in premiera absoluta pe tot mapamondul, el a batut recorduri de audienta, terminind pe primul loc in ranking-ul mondial al anului. Putem afirma cu certitudine ca succesul de public al acestui film seminal al Noului Val Romanesc nu va mai putea fi egalat niciodata. In ciuda inovatiei formale, a avut o structura clasica, fiind construit in trei acte: 1) miscare de strada, 2) lovitura de stat si, in fine, 3) condamnarea principalilor vinovati (intr-un proces care sfida cele mai elementare reguli de procedura juridica), pe baza unor capete de acuzare pe cit de grave, pe atit de vagi, cum ar fi: inalta tradare, subminarea economiei nationale etc. Inceput ca o miscare spontana – un fel de Dogma ’90, sa spunem –, filmul de care vorbim a suferit, pe perioada desfasurarii sale, atit interventiile lui Sergiu Nicolaescu, care a contribuit cu elemente de „B movie“, cit si cele ale unor obscuri indivizi din interstitiile TVR-ului si ale institutiilor sale calauzitoare, care, folosindu-se si de experienta personalului postului, au preluat pas cu pas regia.

Odata incheiata aceasta, sa-i spunem, „inregistrare-transmisie“ sau, daca vreti, filmare pentru o unica proiectie, cele doua mijloace de comunicare si-au revenit in matca. Cinematograful a intrat intr-o faza de cautare din care zece ani mai tirziu se va naste Noul Val Romanesc, iar Televiziunea a revenit la ale ei, incercind sa-si reia rolul de organ de informare in masa.

In peisajul mediatic romanesc, lucrurile insa s-au accelerat. A inceput o serie de exercitii de imaginare euforica a presei libere. Gazetari utecisti, unii dintre ei in mod indubitabil cu „condei“, alergau cu ochii sticlind prin oras, repetind intruna „sexul vinde“. Minati, desigur, de dorinta arzatoare de a reinvia traditia presei autohtone interbelice, jurau pe reteta acesteia: pamflet + senzational = succes. In confuzia de valori inerenta oricarei tranzitii, si-au facut aparitia si figuri noi: de la traducatori de filme pe videocasete, care se prezentau portarilor diverselor posturi de televiziune drept critici, fiind lasati apoi sa intre direct in platou fara ca nimeni „sa-i legitimeze“, pina la scriitori de SF cu mintile de nedescilcit, ramasi dupa Revolutie cu o verbozitate cronica suficienta, se pare, pentru a obtine de citeva ori la rind titlul de „Jurnalistul anului“. Si tot asa.

Fara indoiala ca nesansa tranzitiei, vazuta din aceasta perspectiva, a fost explozia trendului neo-bulevardier in anii ’90, in lume. Ca orice moda, el a fost asimilat instantaneu si a anihilat procesul de consolidare a unei prese independente, de opinie, in Romania.

In Televiziune, lucrurile nu s-au intimplat altfel. In timp ce TVR-ul a continuat sa faca ceea ce stia mai bine, adica propaganda, schimbindu-i doar semnul ideologic si inlocuind Letopisetul cu Memorialul durerii, Adrian Sarbu a importat la PRO TV formatele comerciale. Resimtite ca „un vint de libertate“, acestea s-au raspindit asemenea unui incendiu de padure pe timp de arsita. Noi posturi de televiziune au rasarit ca ciupercile, incepind sa emita programe fara restrictie de limita in jos pentru prostul-gust. Prin ele si-au facut aparitia personaje de tipul Gigi Becali, Silviu Prigoana, Mitica Dragomir, urmati de cuplul Columbeanu si de un sir nesfirsit dintr-acestia, care in curind se vor constitui intr-un soi de protipendada cu fundu-n sus a tarii. Ei sint cei care pun acum stapinire pe imaginea publica. Nu doar din punct de vedere cultural este alarmant ca o figura precum Becali sa devina ani la rind cea mai mediatizata persoana a unei tari. Intr-o alta epoca a presei, sa spunem in anii ’60, toate aceste specimene ar fi facut subiectul unui singur reportaj, provocind un ingrozit amuzament national, dupa care ar fi reintrat in anonimat.

In fine, n-a mai trecut multa vreme pina cind s-a produs urmatoarea fuziune, aceea dintre presa politica si cea de bulevard, in cazul nostru numita, mai propriu, de mahala. „Jurnalia romana“ s-a lasat cumparata aproape in integralitate de citiva indivizi reprezentativi pentru tipul de om de succes al tranzitiei, iesiti direct din creuzetul in care s-au amestecat bisnitari-cu-activisti-si-securisti, a caror avere de sorginte infractionala avea nevoie de coruptie netulburata. Intrebati de ce lucreaza pentru ei, oamenii nostri de presa raspund mai intotdeauna ca i-a impresionat cultura poetica a dlui Vintu, acelasi lucru fiind valabil si pentru autoritatea profesorala a dlui Voiculescu, bineinteles. Noii patroni, pe de alta parte, doreau doar sa exercite influenta politica. Cunoscind inca din tinerete importanta propagandei si umplindu-se de adrenalina la gindul potentialului manipulator al calomniei de mahala, au investit bani in infiintarea unor televiziuni de stiri. Asa a aparut o alta inovatie mediatica autohtona: balkan-polit-trash-tv-ul.

Lucrurile au escaladat in ultimii ani, cind o parte, nu prea mare de altfel, a justitiei romane a inceput sa dea semne de independenta. Cu somnul furat la gindul ca li s-ar putea periclita intregul proiect al vietii si realizind brusc, „pe propria piele“, ce vrea sa zica dictonul „libertatea e mai usor de cucerit decit de pastrat“, stapinii acestor posturi de televiziune, impreuna cu confratii lor din politica, au avut o idee. In disperare si, in acelasi timp, in necunostinta de cauza, s-au decis sa produca un remake al „filmului istoric live“, de la care am pornit. Un fel de Dupa 20 de ani, ca sa-l numim asa. Structura scenariului a fost respectata intocmai. Aceleasi trei acte: 1) miscare de strada, 2) lovitura de stat si, in fine, 3) amenintarea adversarilor, in plina criza de idei, cu acelasi tip de punere sub acuzare: inalta tradare, subminarea economiei nationale etc.

Acuma desigur, niste posturi de nisa, oricit s-ar isteriza, nu pot avea efectul unei televiziuni nationale fara concurenta, cum era TVR-ul in 1989. Ca atare, n-au iesit in strada decit citeva sute de oameni, care, oricit de aproape ar fi fost filmati, nu dadeau impresia unor mase in clocot. Apoi lovitura de stat a trebuit a fi facuta fara tancuri si elicoptere, ci doar cu niste traseisti parlamentari si prin citeva Ordonante de Urgenta. Acest aspect birocratic a ingreunat mult ritmul filmului. Si, in cele din urma, acuzatiile sforaitoare aruncate in vint au iscat mai mult risul tirgului decit fiorii de gheata ai originalului.

Singura estimare corecta a fost ca remake-ul trebuia scos pe piata in timpul verii. Nu se poate nega faptul ca, din cind in cind, se obtine in acest fel un anumit succes de sezon. In rest, legile pietei spun ca o astfel de productie ajunge, in medie, la o treime din incasarile originalului. Asta nu i-a impiedicat insa niciodata pe producatori sa fie convinsi ca ei „o sa faca mai bine“. Pe cit de mare le e increderea, pe-atit de mare le e, mai intotdeauna, si dezamagirea.

Motivele limitelor remake-ului sint de gasit, intii de toate, in schimbarea de generatie. De aceea esueaza de obicei in ambele directii. Publicul vechi, la inceput curios, este pina la urma dezamagit, raminind fidel originalului, iar cel tinar se arata deranjat de balastul din alta epoca, resimtindu-l ca pe un corp strain.

Pina la un punct, remake-ul are insa un anumit efect asupra publicului initial. De aici si spaima viscerala, in saptaminile din urma, a atitor oameni patiti in tinerete, care incepusera sa vorbeasca de „planul genial al puciului“, zarindu-i deja pe „cei patru cavaleri ai apocalipsei“ in oras. Cind colo, n-am avut de-a face decit cu fiascoul uzual al unui remake. In ciuda faptului ca productia a fost pusa pe picioare de aceiasi indivizi obscuri din aparatul de propaganda, care au coordonat si miscarile TVR-ului la primul film, rezultatul nu a fost cel scontat. Sau poate tocmai de aceea. Vechii regizori au imbatrinit cu mintea-n alta lume. Unica lor idee la noua punere in scena, anume de a distribui in rolurile principale actori tineri, nu a fost de ajuns. Noii protagonisti, bieti aspiranti la celebritate, carora li s-a spus ca nimic nu poate da gres, s-au dovedit a fi doar niste baieti de provincie cu vise prea mari, incapabili sa poarte de unii singuri povara unei productii de anvergura internationala. Rezultatul a fost cel firesc, filmul a realizat, cu chiu, cu vai, 30+% din reteta de casa a originalului. In ciuda mijloacelor puse la dispozitie, prin mobilizarea tuturor resurselor posturilor de televiziune implicate si ale institutiilor conectate, cu toata presiunea facuta asupra actorilor, care s-au ostenit din greu si si-au radicalizat din mers stilul de joc, pina ce au ajuns sa interpreteze un soi de balkan-junk-performance continuu, nu s-a putut atinge pragul de 50% din totalul vechiului public, atit cit ar fi permis macar acoperirea costurilor de productie.

Televiziunea ca mediu istoric a devenit anacronica. Cei care mai mizeaza pe ea ca instrument politic isi vor irosi banii si procentele electorale in mod vertiginos. Filmul live al istoriei s-a mutat intre timp pe retelele de socializare, redevenind acolo un protocol. Paralel cu dezalfabetizarea televizuala, are loc un proces de hiperalfabetizare pe retelele virtuale.

Asa cum le scriam prietenilor, acum citeva zile, pe Facebook: „Chiar daca inca nu se vede, epoca trash-tv-ului e pe sfirsite. Se apropie vremea in care dl Voiculescu o sa-si puna Gadea sa-l biciuiasca pe Mircea Badea in Piata Universitatii si o sa trebuiasca sa plateasca niste gura-casca sa se uite“.

– articol publicat pe site-ul Dilemaveche.ro

Andrei Ujica este regizor. Cel mai recent film al sau este Autobiografia lui Nicolae Ceausescu.

9 COMENTARII

  1. pana si cele 2 ore de televiziune 89 nu zburdau singure fara legitimitatea marilor case de productie internationale sa nu uitam! poate ca majoritatea s-au revoltat doar impotriva nr limitat de emisie dorind caderea dictatorului, dar sa fie foarte clar exista martori inca ai acelor spirite libere care au dorit cu adevarat caderea comunismului in Romania, incepand cu evenimentele de la Timisoara, culminand cu ziua de 21 decembrie 1989, o zi memorabila a catorva bucuresteni trecuti prin isteria securistoida a huiduielilor de la CCPCR care au alungat majoritatea populatiei exilata in fotoliu cu efecte speciale din fata tv de a doua zi.acea nesemnificativa pe atunci populatie a bucurestiului care a ingenunchiat si a strigat in centrul bucuresteam era insa obisnuita cu efectele speciale a filmelor de actiune de fiecare saptamana initiate in micile videoteci de apartament traduse sub marca margaretei nistor :)))
    poate ca asa am reusit sa raman intreaga si aproape nevazuta in dupaamiaza de 21 decembrie 1989 cand in sfarsit am ghicit ca vlajganii in combinezon negru din batistei erau in timp real cu miscari atat de relaxat de obisnuite.

  2. DOMNULE UJICA, FELICITARI!nici nu se putea o descriere mai REALA a celor 23 de ani de la prima lovitura de stat pana in prezent(la cea de-a doua)!sper din toata inima, ca pana in DECEMBRIE,(ce coincidenta),cand vor avea loc alegerile parlamentare,sa se trezeasca cat mai multi ROMANI!ptr. ca altfel,va fi vai de NOI TOTI!DACA VOR CASTIGA BORFASII,VA URMA O LUNGA NOAPTE PTR. ROMANIA!dar eu sunt optimist!

    • EX-CE-LENT !
      Multumesc dlui Ujica pentru articol si Nasului TV pentru publicarea lui.

  3. Domnul Ujica a facut o radiografie a loviturii de stat din aceasta vara, radiografie vazuta prin ochii de regizor dar si de fin critic al metehnelor noastre. Multumesc Redactiei pentru ca, altfel, n-as fi apucat sa citesc aceasta cronica a unui remake esuat 🙂

Comentariile sunt închise.