Mircea Vasilescu: Orzul pe gaste – la Educatie

Intr-un editorial publicat in Dilema Veche , profesorul Mircea Vasilescu explica incapatanarea Guvernului Ponta de a avea ministri cu diplome luate “la oferta” la Ministerul Educatiei.

“Aşadar, avem un guvern de stînga. „Stîngă modernă, europeană“ (aţi observat cît de des a fost repetată sintagma asta în ultimii ani?). Peste tot în lumea democratică, stînga defilează cu două priorităţi: educaţia şi sănătatea. Şi de multe ori cîştigă alegerile datorită programelor destinate acestor domenii. Noul nostru guvern pare că foloseşte Ministerul Educaţiei doar pentru a face probe: se numeşte un ministru, iese scandal, se numeşte un altul, iar iese scandal. Şi în felul acesta partidul îşi poate da seama „cît ţine figura“. Politici educaţionale? Poate altădată…

După ce a renunţat rapid la prima numire – Corina Dumitrescu –, premierul a avut o atitudine sucită şi complicată faţă de acuzaţiile de plagiat aduse actualului ministru, dl Ioan Mang. A cerut o expertiză suplimentară din partea „unui for neutru“, Academia Română. E demagogic şi inutil: în materie de plagiat se pronunţă justiţia. Oricum, chiar şi fără proces, scandalul e destul de mare: ar trebui să determine o retragere decentă a dlui ministru. Dar – în buna tradiţie naţională – ministrul dă vina pe „duşmanii politici“. Cu siguranţă e vorba şi de aşa ceva: dacă, la cîteva zile după numire, ministrul s-a trezit cu reclamaţii de plagiat, e limpede că cineva avea de dinainte niscaiva informaţii şi le-a păstrat pentru a le folosi la momentul cuvenit, după modelul Agamiţă Dandanache: „la un caz, pac! la Războiul“. Numai că e total nerelevant dacă semnalarea plagiatului vine de la un inamic politic sau de la un „simplu cetăţean“: tot plagiat rămîne. Faptul e fapt. Cererea unei „expertize“ de la Academia Română e o simplă manevră de amînare a unui răspuns ferm.

Mă mir că dl prim-ministru nu a cerut o evaluare internaţională – de pildă, de la Academia Franceză sau de la Massachusetts Institute for Technology. Pentru că e la modă. În învăţămîntul universitar, e un val de cereri de expertiză internaţională: Universităţile din Cluj şi Bucureşti, de exemplu, ţin cu tot dinadinsul să intre în „Top 500“, aşa că vor fi evaluate de Asociaţia Universităţilor Europene şi de alte foruri internaţionale. Nu e un lucru rău, deşi dorinţa arzătoare (care tot creşte de cîţiva ani) de a ne vedea şi noi între primele 500 de universităţi ale lumii are un „ce“ vanitos şi futil: se ţinteşte mai degrabă „lovitura de imagine“. Căci, altminteri, fie că se plasează pe locul 499 sau pe locul 501, universităţile noastre vor rămîne cu probleme greu de rezolvat pe termen scurt. Apoi, conform Legii Educaţiei, universitarii care vor să conducă teze de doctorat trebuie să fie abilitaţi: să prezinte un fel de teză care – aţi ghicit – ar urma să fie evaluată tot de experţi străini. Ceea ce iarăşi nu e un lucru rău în sine, dar felul în care se aplică seamănă perfect cu solicitările lui Gigi Becali de a avea arbitri străini la meciurile Stelei. Să chemi arbitri străini care să stabilească cine dintre universitarii români „are voie“ să conducă doctorate şi cine nu arată o neîncredere definitivă în propriul sistem, o incapacitate cronică de a face ordine în propria ogradă şi, mai ales, e un mod de a se ascunde în spatele unei presupuse autorităţi situate super partes. Adică, mă-nţelegi, gata cu cumetriile naţionale şi cu amiciţiile universitare, aducem evaluatori serioşi, „din Occident“, şi lămurim definitiv povestea. Bine-ar fi dacă ar fi aşa de simplu. Dar istoria, tradiţia şi înţelepciunea populară ne arată că străinii vin şi pleacă, iar noi „locului rămînem“, cu metehnele noastre cu tot. Şi, evident, evaluatorii străini costă, la preţul pieţei. Şi cine dă tot bănetul? Păi, clientu’. Adică profesorii care vor să conducă doctorate trebuie 1) să facă o teză de abilitare; 2) să aducă de acasă 6450 de lei pentru a fi evaluaţi/abilitaţi. Carevasăzică, pentru a-şi face munca, profesorii universitari trebuie să plătească, pentru că statul n-are. Inclusiv acei profesori care au condus pînă acum teze de doctorat. Evaluatorii străini vor „face ordine“ şi după aceea totul va fi mai curat: se vor scoate 99% dintre petele învăţămîntului universitar şi vom porni spre noi culmi ale obsedantului „Top 500“.

Acesta a fost doar un exemplu dintre multele probleme care trebuie descîlcite la Ministerul Educaţiei. Avînd destule idei bune şi făcînd paşi spre reformă, legea Educaţiei moşită de fostul ministru PDL trebuie aplicată acum de guvernul dlui Ponta. (Căci nu e timp să se facă alta; şi nu se semnase, cîndva, de către toate partidele, Pactul pentru Educaţie? Ştiu, iar sînt naiv…). În acest context, guvernul nostru de centru-stînga (o „stîngă europeană, modernă“) propune pentru postul de ministru mai întîi o doamnă discutabilă, patroană de universitate privată, iar apoi un domn inginer care stîrneşte un uriaş scandal de plagiat. Şi apoi dă vina pe „duşmanii politici“, în timp ce şeful său încearcă să se ascundă sub poalele Academiei Române. Ce relevanţă morală poate avea un astfel de ministru? Şi ce legătură poate exista între asemenea propuneri pentru demnitatea de ministru al Educaţiei şi problemele serioase ale sistemului educaţional? Nici una. Stricăm orzul pe gîşte. Educaţia va merge în continuare prost, birocratic, greoi, iar modul acesta de a avansa pe postul de ministru – Dumnezeu ştie după ce criterii – inşi care fac greşeli de ortografie (precum dna patroană Corina Dumitrescu) sau care la acuzaţiile de plagiat dau răspunsuri de doi bani (cum că „legea lui Ohm e aceeaşi“) dovedeşte că avem asigurat un viitor prost. Şi nici nu poate fi altfel, atîta vreme cît ajung pe post de miniştri (şi în tot felul de alte funcţii importante) oameni cu CV-urile cîrpite în epoca universităţilor private care dau diplome „la ofertă”.