Decizia lui Klaus Iohannis de a privatiza Ziua Naţională a României, eventual, pentru a o închiria, cum a făcut cu casa din Sibiu, unui sediu de bancă, a descumpănit pe multă lume.
A descumpănit din perspectiva a ce s-a întîmplat după ce a interzis accesul la tribuna Paradei şi la Recepţia de la Cotroceni liderilor PSD şi ALDE sub pretextul că sunt urmăriţi penali.

Înainte de 1 decembrie 2016, presa vuia de zvonurile devenite ştiri potrivit cărora PSD şi ALDE pregătesc o contratribună.
SPP-ul, trecut prin Lucian Pahonţu, ca şi alte instituţii de forţă, în slujba diversionistă a noului Stăpîn (încă o instituţie de tip Noua Securitate scăpată de sub control democratic!), a şi lansat zvonul cu miile de bătăuşi convocaţi de Florian Pandele în Piaţa Arcului de Triumf pentru a se bate cu fiarele vechi cumpărate de România la ordinul SUA pe post de avioane de vînătoare.

În Ziua de 1 decembrie 2016, nu s-a întîmplat nimic altceva decît că liderii PSD şi ALDE au stat liniştiţi printre oamenii muncii.
Nici Klaus Iohannis n-a fost huiduit la nivelul cerut de poziţia sa de chiabur faţă de Ziua Naţională care e, totuşi, a României, şi nu a Lui.

Întrebarea Ce l-a apucat pe Klaus Iohannis? a devenit şi mai acută cînd s-a văzut că la Recepţie au fost invitaţi doi politicieni urmăriţi penal – Ion Iliescu şi Traian Băsescu – şi un fost şef SIE, MRU, la ora demisiei dat fie mort, fie fugit din ţară.
A devenit limpede că notele deciziei – brutalitatea mojicescă, aroganţa de proprietar al Zilei Naţionale – au avut menirea de a provoca.
De a provoca ce?

Răspunsul ni-l dă o vorbă scăpată de Klaus Iohannis miercuri, 9 noiembrie 2016, pe fondul limbariţei de care a fost lovit în campania electorală:

„Alegerile se cîştigă emoţionînd alegătorul, alegerile se cîştigă pe bază de emoţie şi nu pe bază de argument”.

Pilda a fost stoarsă din Klaus Iohannis din propria-i experienţă.
A cîştigat prezidenţialele din 2014 pe baza unei emoţii create de uriaşa Diversiune cu votul din Diaspora.
O Diversiune prin care Sistemul instrucţiilor de forţă i-a dat preşedinţia pe tavă în schimbul făgăduielii că ştabii acestor instituţii vor rămîne în funcţia lor pînă la cea de-a doua venire a lui Christos.
Pilda dezvăluie, poate, fără să vrea lovitul de limbariţă, noua Diversiune prin care acelaşi Sistem i-a făgăduit lui Klaus Iohannis că-i va da pe tavă prin alegerile din 11 decembrie 2016, Guvernul Meu, al Premierului Meu, sprijinit de Partidul Meu.

Ca şi în 2014, prin Diversiunea Votul din Diaspora, ca şi în 2015, prin Diversiunea Colectiv, s-au pus la cale tot felul de operaţiuni menite a crea emoţia colectivă în stare să răstoarne sondajele de opinie.
Diversiunea Privatizarea Zilei Naţionale urmărea stîrnirea unei reacţii violente din partea PSD şi ALDE.
Prin Divizia Presă şi Divizia de Reţele Sociale a SRI, scandalul provocat de reacţia PSD şi ALDE era prevăzut să provoace aceea emoție colectivă în stare să răstoarne sondajele.
N-a fost aşa, deoarece spre deosebire de Victor Ponta (lesne de manipulat, aşa cum s-a văzut în noiembrie 2014 şi în noiembrie 2015), Liviu Dragnea e mai greu de tras pe sfoară, chiar dacă Sistemul îşi va fi infiltrat acoperiţi cu nemiluita și în jurul președintelui PSD.
A fost, indiscutabil, un eşec al Sistemului.

Se va resemna Sistemul?
Nici vorbă.
Aşa cum am mai scris, nu urmăresc campania electorală pentru alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016.
Simt însă acum nevoia unei precizări:
N-o urmăresc în notele ei de bătălie tipică democraţiilor din totdeauna, altfel spus, de confruntări între partidele competitoare pentru a obţine votul românilor. O urmăresc însă într-un alt plan, cel real, dureros de real într-o ţară care pretinde a avea deja, în materie de democraţie, 26 de ani:
Cea a confruntării dintre Sistemul Instituţiilor de forţă şi voinţa populară.

E limpede că voinţa populară balansează anul acesta spre PSD-ALDE.
Nu e nimic deosebit.
De 26 de ani ştim că în anumite momente, din temeiuri doar de el ştiute, Poporul optează pentru forţele dintr-o anume parte a scenei politice.
În 1996 a fost opţiunea pentru CDR-PD.
În 2000, după dezastrul Regimului Constantinescu, opţiunea populară s-a întors la PSD şi la PRM.
2004 a adus cu sine balansarea către Dreapta.
2008 a marcat un vot sensibil egal între Dreapta şi Stînga.
Numai capacitatea lui Traian Băsescu de a forţa realităţile a făcut ca PDL să rămînă la Guvernare şi după 2008.
Dar cu ce costuri!
Că venise vremea PSD-ului s-a văzut în 2009, cînd Traian Băsescu a cîştigat prezidenţialele cu un scor deloc elocvent. Au venit apoi Crizele devastatoare provocate de tăierea salariilor, de demonstraţiile fără întrerupere, de bîlbîelile guvernării PDL. Într-un efort de contracarare a realităţilor, Traian Băsescu îl forţează pe Emil Boc să demisioneze şi-l înlocuieşte cu Mihai Răzvan Ungureanu. Noul Guvern, din care sînt excluşi baronii PDL, se vrea un guvern nou. Românii nu se lasă păcăliţi. Şmecheria baronilor PDL se vede cu ochiul liber. Încercaseră, la presiunile exercitate de Traian Băsescu asupra lor, să mimeze schimbarea.
Rezultatul?
Adîncirea catastrofei!

Pe 27 aprilie 2012 postdecembrismul înregistrează o premieră:
Căderea unui Guvern în urma unei Moţiuni de cenzură.
Şi nu a unui Guvern oarecare, ci a unuia sprijinit de Preşedinte şi de Sistemul instituţiilor de forţă.
Traian Băsescu e obligat să dea Guvernarea pe mîna USL, coaliţie PSD-PNL, născută tocmai din presiunea voinţei populare contrazise de manevrele lui Traian Băsescu.

Au urmat dezastrele Dreptei:
Suspendarea lui Traian Băsescu, victoria fără seamăn a USL la locale şi la parlamentare.
Cu greu, Sistemul şi-a revenit, la alegerile din 2014, după ce-a reuşit să destrame USL (prin şantajarea lui Crin Antonescu) şi, mai ales, să-i tragă pe sfoară pe români cu proiectul Klaus Iohannis:
Prapurele plimbat prin ţară fără a se şti că e doar o cîrpă, vopsită frumos de Sistem, cîrpă pur și simplu, nici măcar una vorbitoare.

Alegerile prezidențiale din 2014 au reprezentat, totuşi, expresia voinţei populare.
Indiferent cine ar fi candidat dinspre Dreapta, l-ar fi înfrînt pe Victor Ponta, candidatul Stîngii. Şi nu pentru că Victor Ponta comisese suficinte greşeli ca să fie înfrînt la scor, ci pentru că, după doi ani de Guvernare, Stînga începuse să se erodeze.
Ciclul electoral se anunţa unul firesc.
Guvernul Victor Ponta rămînea pînă în decembrie 2016.
În tot acest timp, Stînga se eroda la Guvernare.
Creşteau, prin compensaţie, PNL şi Klaus Iohannis.

Aşa s-ar fi petrecut lucrurile, dacă Sistemul, atent să-i îndeplinească lui Klaus Iohannis toate sughiţurile de vanitate toantă, n-ar fi aranjat Diversiunea Colectiv.
Uriaşa Diversiune care a fost Afacerea Tragedia de la Colectiv a adus la Guvernare un aşa-zis Guvern de tehnocraţi.
În realitate, nu era vorba de un Guvern de tehnocraţi, ci de unul al PNL prin intermediari.
Aceeaşi soluţie, neroadă, folosită de Sistem în cazul Guvernului MRU.

Să ne imaginăm cum ar fi stat lucrurile dacă Guvernul Victor Ponta rămînea la Putere.
Indiscutabil, toate sondajele ar fi dat victorioasă coaliţia PNL-USR.
Sondajele arată un altfel de rezultat.
N-avem nici un temei să le punem la îndoială.
Situaţia e izbitor de asemănătoare cu cea din 2000.

Guvernarea Dacian Cioloş e înscrisă în conştiinţa alegătorilor ca Guvernarea Klaus Iohannis.
Regimul Klaus Iohannis are deja doi ani de existenţă.
În 1998, cînd avea 2 ani de existenţă, Emil Constantinescu nu atinsese încă nivelul maxim de dezamăgire.
Klaus Iohannis l-a atins.
Şi nu acum, în 2016, ci încă de anul trecut, din 2015.

Guvernarea tehnocrată a fost o catastrofă.
O catastrofă adîncită şi de nenorocita decizie a lui Dacian Cioloş de a candida fără convingere la postul de premier din partea PNL.
Ca şi în 2012, ca şi în 2015, Sistemul instituţiilor de forţă a intrat în alertă.
Acum, în 2016 e mai mult decît alertă.
E panică.
Panică de-a binelea!

În cei 10 ani de mandat, ştabii instituţiilor de forţă din România şi-au consolidat puterea, averile, relaţiile şi, mai ales, s-au convins că sînt de neînlocuit.
În 2014, au avut grijă să aducă la Cotroceni Raţa lor mecanică. E cel mai bun Preşedinte al României pe care l-au avut vreodată instituţiile de forţă. Sistemul îi satisface hachiţele, toate în planul mărunt al unui ins mărunt. Asiguraţi dinspre Stăpîn, ştabii Sistemului, încremeniţi în funcţii de atîta timp, îşi fac de cap fără oprelişte. De aici imaginea unei Românii devastate de confruntările politico-mafiote în numele Luptei împotriva corupţiei.

Toate sondajele arată, în privinţa PSD, cifre care nu pot decît să înspăimînte de moarte Sistemul. Ştabii instituţiilor de forţă se tem de moarte de un succes al PSD în alegerile de la 11 decembrie 2016. La cîte abuzuri au comis, la averile pe care le-au strîns, la cumetriile cu care au păienjenit ţara, o majoritate parlamentară fără echivoc i-ar mătura din fotoliile asudate de cît au stat fundurile lor şi i-ar trimite direct în puşcărie, acolo unde ei au trimis zeci de nevinovaţi.

Prin urmare, fraudarea voinţei populare e la ora actuală scopul pentru care Instituţiile de forţă au lăsat deoparte răfuielile de pînă acum și s-au unit în vederea realizării lui cu orice preţ.
Bine, bine, vor spune naivii, dar nici ştabii Sistemului nu pot face orice.
Cum adică nu pot face orice?
Răsturnarea Guvernului Victor Ponta n-a dovedit că sînt în stare de orice.
Cîţi au murit pe altarul intereselor mafiote ale Sistemului?
64 de persoane.
Păi între 22 decembrie și 27 decembrie 1989, au murit în Diversiunea cu Teroriştii, peste o mie de oameni.
Şi cei care au pus la cale Măcelul se mîndresc mai departe cu certificatul de Revoluţionar.
Ce-i opreşte să mai calce o dată pe cadavre pentru a rămîne în fotoliile lor putrezite de atîta fund gras?

Sursa: cristoiublog.ro