Deunăzi, dl. Ion Iliescu deplîngea faptul că am intrat, după Revoluţie, într-o lume în care nimeni nu mai are certitudini. Din context, rezulta că, pentru Domnia Sa, „certitudinile” înseamnă strictul necesar al subzistenţei: locuri de muncă şi venituri sigure.

Andrei Pleșu

În acest caz, trebuie să admintem că în topul certitudinilor se află puşcăriaşii: ştiu cu exactitate cînd se vor culca şi cînd se vor scula, cînd se va stinge lumina, cînd se vor spăla, cînd vor fi scoşi la muncă, cînd vor primi cele trei mese ale zilei, în ce condiţii vor primi pachete şi scrisori etc. Dl. Iliescu ar fi trebuit, poate, să se refere şi la „certitudini” ceva mai diafane, dar esenţiale. De pildă certitudinea – cîştigată după decembrie 1989 – că, dacă nu sunt mulţumit cu cei care conduc ţara, nu voi fi obligat să spun ca sunt mulţumit şi nici nu voi fi în pericol de arestare. Nu e chiar de ici de acolo. Ca să nu mai spun că există certitudini insuficiente existenţial, după cum există incertitudini fertile, stimulatoare. Dar să nu umblăm la subtilităţi. Fapt e că patru milioane şi jumătate de români (adică mai mult de o cincime din electorat) au dovedit, la ultimile alegeri, că, cel puţin în materie de guvernare, au certitudini: ştiu, pertinamente, că USL e mult mai bun decît toate celelalte formaţiuni şi alianţe politice. În schimb, cei aleşi, nu par să ştie la fel de bine de cine au nevoie pentru a guverna cumsecade, pentru a satisface, mă-nţelegi, aşteptările electoratului. Dacă te iei după portretele unora dintre miniştri şi ale unora dintre parlamentarii cîştigători, rişti, vorba lui nenea Iancu, să-ţi pierzi uzul raţiunii. Mai ales dacă-i compari cu cei excluşi.

Să luăm cîteva exemple. Partidul Naţional Liberal crede – de fapt pare să ştie cu certitudine – că are mai multă nevoie de Gigi Becali, decît de Adriana Săftoiu. Aş înţelege mai curînd să ezite între Gigi Becali şi Crin Antonescu. Cel dintîi exhibă, măcar, o formă de sănătate barbară şi, în felul lui, e mai omogen, mai sincer, mai previzibil. Dar mi se pare limpede că, pe orice scenă publică şi în orice organism de decizie responsabilă, prezenţa dnei Săftoiu e una consistentă, în vreme ce porcărelele zglobiu-mistice ale fostului euro-parlamentar sunt indigerabile. La rîndul lui, Partidul Democrat Liberal, dintre cîte pietre de moară are atîrnate de gît, a decis, pare-se, să se dispenseze de Sever Voinescu, penalizat, astfel, pentru inteligenţă, loialitate şi bună-creştere. Nici Cristian Preda nu e prea simpatic partidului cu pricina. (Paranteză: constat că unii forumişti sunt indispuşi că sunt partizan, cripto-băsist, fost şi viitor lingău, în vreme ce alţii mă admonestează pentru echidistanţă. Trebuie să-mi cer scuze: nu sunt în stare să satisfac exigenţele drastice ale unei masse de cititori atît de complexe…).

Dar „poporul” însuşi pare să ştie, cînd votează, de cine are şi de cine n-are nevoie. Are nevoie de bogatul cu duhul (şi cu trupul) Ben-Oni Ardelean, nu de un biet lector universitar sorbonard cum e Adrian Papahagi. Are nevoie de Marian Enache şi de Octavian Bot, aflaţi în trecere prin al şaselea partid, de cînd fac politică. Nu de fraierii care, de ani de zile, stau în aceeaşi bancă. Are nevoie de Micky Şpagă, nu de Theodor Baconschi, are mare nevoie de Oana Mizil, de Verginel Gireadă, de Ion Stan şi Antonie Solomon. Pentru cine are procese pe rol, sub acuzaţie de înşelăciune, pentru foşti (sau viitori) puşcăriaşi, pentru „noi plagiatorii” (cum glumea „fin” primul ministru), viaţa e plină de promisiuni: poporul îi vrea, îi creditează, îi propune ca legiuitori, miniştri, modele. Avem nevoie de anonimi, de inşi care n-au de raportat nicio ispravă, de domnişoare fragede, de soldăţei cuminţi, de cantitate umană. Şi asta nu de azi de ieri. Au fost, şi în guvernarea trecută, destule figuri greu de identificat şi de clasat: te întrebai, inevitabil, de unde au apărut, prin ce au bine-meritat încrederea celor care i-au mandatat. Neghina a fost şi este, adesea, distribuită în rol de grîu, paloarea profesională în rol de tehnocraţie, oportunismul muced în rol de corectitudine principială.

Din fericire, în acest peisaj mereu insolit, mereu ambalat în culori carnavaleşti, apar la orizont şi cîteva declaraţii liniştitoare, cîteva adevăruri care nu mai au nevoie de probe: va fi bine, va fi din ce în ce mai bine. Anul 2013 va fi – o spun toate forţele politice (chiar şi preşedintele) – va fi excelent. Din această certitudine nu putem ieşi…

– opinie publicată în Revista 22 –