În Evenimentul zilei de vineri, 14 octombrie 2016, ținînd cont că e ziua din săptămînă în care public și altceva decît comentarii gazetărești, am reprodus din cartea Dosarul Brâncuși, scoasă de Pavel Țugui în 2001 la editura Dacia, ample fragmente despre Expoziția omagială Brâncuși de la Muzeul de Artă al R.P.R., cu prilejul celei de-a 80-a aniversări a artistului, deschisă între decembrie 1956 și martie 1957.

Organizarea de către comuniști a unei expoziții de o asemenea amploare – premieră europeană, ar putea surprinde pe cei care au citit despre comunism doar pamfletele anticomuniștilor de serviciu.
Ar putea chiar șoca pe respectivii citind în fragmentele publicate mai jos despre eforturile comuniștilor români de a-l aduce pe Constantin Brâncuși în țară, pentru a asista la vernisajul Expoziție omagiale.

Nu, nu sunt născociri.
Pavel Țugui a fost numit de Gheorghiu Dej în 1955 șeful Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în cadrul Procesului de destalinizare a culturii române.
Ca om implicat în Procesul destalinizării culturale, Pavel Țugui a publicat la editura Ion Cristoiuîn 1999 volumul Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu Dej. Memoriile unui fost șef de Secție a CC al PMR.

Din Memoriile lui Pavel Țugui din perioada cînd a fost șef de Secție se desprinde un adevăr de esență:
Destalinizarea culturală a fost la noi românizarea culturii noastre desromânizate în anii Stalinismului.

Expoziția omagială, articolele publicate în presa comunistă despre Brâncuși, invitarea marelui sculptor la vernisajul expoziției de la Muzeul de Artă făceau parte din ceea ce am putea numi reabilitarea lui Constantin Brâncuși.

Față de destalinizarea politică, destalinizarea culturală a mers mult mai bine. Unul dintre motive: stalinizarea culturală a fost la noi și o desromânizare. Cei care au cultivat stalinizarea culturală erau oamenii Moscovei. Destalinizarea politică a însemnat la noi și o reîntoarcere la naționalismul călcat în picioare de sovietizarea care nu era altceva decît rusificare. Cînd, sub conducerea lui Dej, a început eliberarea de sub Moscova, culmea! pentru a nu duce destalinizarea pînă la capăt, culturnicii români ai Moscovei și-au pierdut puterea, ba chiar și influența. Pe acest fond a apărut reabilitarea lui Goga, simbol al românismului, și a lui Brâncuși, văzut și el ca un simbol al românismului de faimă în Europa. În memoriile sale Pavel Țugui povestește că la numirea sa ca șef de Secție, Dej i-a spus că răspunde doar în fața lui. Cartea despre Procesul de destalinizare din domeniile Istoriei și limbii române e capitală pentru înțelegerea anilor în care România iese de sub tutela Moscovei, nu însă și a lui Stalin. Nu întîmplător, reabilitările cele mai răsunătoare sînt din domeniul Istoriei și al Limbii române. Aceste domenii fuseseră cel mai grav lovite de rusificare. Asistăm, așadar, nu atît la un Proces de destalinizare, cît mai ales la un Proces de derusificare. Pe acest fundal apar inițiative surprinzătoare precum invitarea lui Brâncuși în România.

„Dacă pornesc de la «notele zilnice», în ziua de sîmbătă 7 ianuarie 1956 am participat la o întîlnire cu ministrul Culturii, Constanța Crăciun, acad. Camil Ressu, președintele de onoare al U.A.P., Ion Pas, prim-locțiitor al ministrului Culturii, Marin Mihalache, director general adjunct, responsabil al Direcției Artelor Plastice, Muzee, Monumente. În mod oficial s-a discutat despre organizarea expoziției retrospective C. Brâncuși și a retrospectivelor Iosif Iser și Theodor Pallady, toate trei incluse în programul și bugetul ministerului pe 1956. După discuții prelungite s-a hotărît: Expoziția Brâncuși să se deschidă la Muzeul de Artă al R.P.R.; ministrul Culturii să numească un juriu propus de U.A.P., Direcția de profil din minister și de Muzeul de Artă; să se realizeze urgent evidența lucrărilor lui Brâncuși ce pot fi expuse; ministrul și șeful Secției de știință de la partid să intervină la Consiliul de Miniștri pentru suplimentarea fondurilor de achiziție a operelor de artă, deoarece unii colecționari – proprietari ai unor sculpturi de Brâncuși sînt de acord să le vîndă Statului etc. Ca atare, hotărîrea de organizare a expozițiilor retrospective: Iosif Iser, Theodor Pallady și Constantin Brâncuși s-a luat la 7 ianuarie 1956 de către C. Crăciun, I. Pas, P. Țugui, Camil Ressu, Boris Caragea și M. Mihalache. Peste cîteva zile, Camil Ressu și Boris Caragea au propus să facă parte din juriul «Expoziției retrospective Brâncuși» membrii Academiei – Camil Ressu, Iosif Iser, G. Oprescu, Ion Jalea, Cornel Medrea, Boris Caragea, Krikor Zambaccian, apoi sculptorii și pictorii – Ion Vlad, Ion Vlasiu, Gh. Anghel, Marius Bunescu, M.H. Maxy, Cecilia Cuțescu-Stork, Jules Perahim, criticii de artă – Petru Comarnescu, V.G. Paleolog, Ionel Jianu, Radu Bogdan, Eugen Schileru. Mai tîrziu, au fost cooptați în juriu Marin Mihalache, Ion Frunzetti, Mircea Deac. Președinte al juriului a fost numit acad. Camil Ressu, iar înlocuitorul său – Ion Jalea. Știu că la un moment dat, în toamnă, au asistat la lucrările juriului și maeștrii Ion Irimescu, Corneliu Baba și Alex. Ciucurencu. Tot în luna ianuarie 1956, ministrul Culturii a convocat pe maeștrii Camil Ressu, Ion Jalea și Boris Caragea și, de față cu Marin Mihalache și subsemnatul, a cerut părerea despre o eventuală invitare a lui C. Brâncuși să asiste la vernisajul Expoziției retrospective și să fie sărbătorit la vîrsta de 80 de ani printr-o adunare omagială și o recepție oficială. Cei de față au îmbrățișat propunerea și s-a stabilit ca ministrul Constanța Crăciun, Camil Ressu și Ion Jalea să întreprindă demersurile necesare.

Menționez aici mărturisirea publică făcută de Camil Ressu, anume că «anul trecut» (1955) l-a înștiințat pe C. Brâncuși despre «posibilitatea» organizării unei expoziții cu lucrările existente în țară, iar prietenul său i-a împărtășit într-o scrisoare din decembrie 1955 bucuria de a nu fi «uitat» de «frații și prietenii de acasă». Pe loc, Constanța Crăciun i-a rugat pe Ressu și Jalea să-i scrie lui Constantin Brâncuși. După câte știu, imediat după aceea, în primele zile din februarie 1956, cei doi artiști l-au înștiințat pe C. Brâncuși că s-a hotărît organizarea expoziției retrospective, urmînd să fie sărbătorit și omagiat la vîrsta de 80 de ani.

Sînt fapte indiscutabile, în desfășurarea lor normală, logică: organizarea unei expoziții ca omagiu adus unui mare artist nu se putea face fără ca sărbătoritul în viață să știe și să se pronunțe asupra gestului compatrioților săi. Manifestarea avea caracter strict cultural-artistic, concepută de inițiatorii ei în afara oricărei ideologii politice și de partid, cu scopul explicit de «reconsiderare» a creației unui artist român de geniu, socotită în integralitate o contribuție substanțială la dezvoltarea artei și culturii Națiunii Române. În ce măsură au izbîndit aceste deziderate o pot demonstra numai faptele, evenimentele artistice ulterioare.

Providența, Dumnezeu nu țin însă seama, întotdeauna, de intențiile muritorilor ce se strecoară limitat în Timpul etern. Apar nenorocirile și dezastrele fizice, fatalitatea este neîndurătoare. Așa s-a întîmplat și cu intențiile noastre. În februarie 1956 am fost convocat de Camil Ressu și Boris Caragea la sediul U.A.P. și, profund mîhniți, mi-au spus că sculptorul Brâncuși a avut un accident grav și că este internat într-un spital din Paris. Era o comunicare oficială făcută Secției de Știință de la partid, în același timp fiind informată și conducerea Ministerului Culturii.

Aflînd despre nenorocirea Maestrului de la Paris, programul nostru de organizare a Expoziției retrospective a fost dat peste cap, iar intenția Ministerului și a Comitetului U.A.P. de a-l invita oficial, la București, pe autorul Coloanei fără sfîrșit s-a împotmolit, problema urgentă fiind cunoașterea exactă a stării sănătății Artistului. Imediat, ministrul Culturii a solicitat Ministerului nostru de Externe să procure de la Paris informații detaliate despre accidentul sculptorului, în ce spital este internat și în ce stare se găsește (sper că arhivele Ministerului de Externe păstrează informațiile primite de la Legația din Paris).

În aprilie 1956 s-a deschis Expoziția retrospectivă a acad. Iosif Iser, iar în iunie Expoziția retrospectivă Theodor Pallady. În aceeași vară, artele plastice românești participă la Bienala de la Veneția cu opere de Al. Ciucurencu, Corneliu Baba, Ion Irimescu, Cornel Medrea, Jules Perahim și Ligia Macovei, prima participare reprezentativă la o manifestare artistică internațională.

«Notele» mele din luna mai conțin o informație despre o rudă a lui Brâncuși care a cerut Ministerului Culturii să plece la Paris. Ministrul Culturii mi-a spus să avizez și eu cererea Janei Brâncuși de obținere a pașaportului și a valutei necesare pentru călătorie. Cererea doamnei Brâncuși, însoțită de aprobarea ministrului Culturii Constanța Crăciun și avizul șefului Secției de Știință a C.C. al P.M.R., a fost înaintată la Direcția Treburilor de la Consiliul de Miniștri pentru a fi supusă aprobării președintelui guvernului, Chivu Stoica, fiind vorba de valuta necesară călătoriei. Investigația arhivei Consiliului de Miniștri arată că șeful guvernului nu a aprobat banii necesari, astfel că doamna Brâncuși n-a putut pleca să-l întîlnească pe unchiul său internat în spital. Este prima reacție negativă din anii 1955-1956 față de Brâncuși și familia lui, chiar din partea președintelui Consiliului de Miniștri. Mai mult ca sigur, Chivu Stoica a fost influențat de funcționari ai guvernului și ai Ministerului de Finanțe, dacă nu și de unii de la Securitate, pe care șeful guvernului îi consulta și le accepta cu ușurință «recomandările, așa cum a procedat, în aceeași perioadă, cînd n-a aprobat plecarea la Paris a artistelor Elvira Godeanu și Carmen Stănescu» (vezi P. Țugui, Turneul Teatrului Național din București la Paris în vara anului 1956, ABC. Suplimentul ziarului Azi, nr. 17 și nr. 18 (iunie), 2000.

Apropo de turneul Teatrului Național din București la Paris. S-a hotărît ca, pe lîngă colectivul de interpreți, tehnicieni etc., realizatori ai celor două spectacole, să plece la Paris și cîțiva artiști mai în vîrstă, de renume național, în vederea restabilirii de legături cu intelectuali români stabiliți în Franța și cu artiști francezi cunoscuți. Astfel, au însoțit trupa Naționalului bucureștean la Paris artistele și artiștii dramatici: Maria Filotti, Marietta Sadova, Ion Manonescu, George Calboreanu, Dida Calimachi cu soțul său, Scarlat, poreclit «Prințul roșu», W. Siegfried și alții.

Ministrul Culturii, dna Constanța Crăciun și subsemnatul ne-am înțeles să le propunem artiștilor citați să ia legătură cu intelectualii români stabiliți în Franța, în primul rînd cu Brâncuși, care e suferind. Ministrul a discutat cu Maria Filotti, W. Siegfried și Marietta Sadova, iar șeful Secției de Știință a discutat cu soții Dida și Scarlat Calimachi, Ion Manonescu, George Calboreanu, dar și cu Marietta Sadova. Noi i-am rugat ca, în măsura posibilităților, să se întîlnească cu C. Brâncuși, Mircea Eliade, Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran. (G. Calboreanu avea un mesaj pentru celebrul scriitor și filosof de la un frate al său de la Sibiu!) Am rugat pe soții Calimachi și pe Marietta Sadova să-l viziteze pe C. Brâncuși și să-i comunice hotărîrea autorităților culturale de a marca aniversarea a 80 de ani de viață, printr-o Expoziție la Muzeul de Artă din Craiova și alta, retrospectivă, la Muzeul de Artă al Republicii din București.

Atît soții Calimachi, cît și regizorul Siegrfied au evocat, apoi, întîlnirile lor cu Brâncuși, în presa din București, textele fiind reproduse în cartea de față. Marietta Sadova, de asemenea, l-a vizitat pe marele sculptor suferind, i-a povestit cum va fi sărbătorit în țară, iar Maestrul s-a interesat și de situația Ansamblului artistic de la Târgu-Jiu și de măsurile luate de Ministerul Culturii pentru păstrarea lui. Regizoarea i-a relatat ce-a văzut personal în vara lui 1955, cînd a vizitat orașul Târgu-Jiu, opera fiind clasată ca monument artistic ocrotit de Stat. Din motive de neînțeles, dl. Barbu Brezianu trece cu vederea semnificația reală a acelor demersuri de solidarizare artistică și umană cu sculptorul Brâncuși, motivele părîndu-mi-se a fi de natură politică. Cum lucrarea de față a fost concepută să înfățișeze, cu prioritate, fapte și mărturii concrete inatacabile, ne-am adresat dlui Mircea Bălănescu, care, la începutul anului 1956, a preluat postul de ministru plenipotențiar la Legația Română la Paris.

Domnia-sa spune că liderii de partid și de stat de la București i-au recomandat să stabilească relații cu oameni de cultură din Franța, să determine revitalizarea legăturilor tradiționale cultural-științifice româno-franceze etc. În acest scop, au sosit la Paris delegații de compozitori, scriitori, oameni de știință și artă din România. Și-a reamintit de grupul de compozitori: acad. Mihail Jora, Alfred Alecsandrescu, Ion Dumitrescu, Constantin Silvestri, Alfred Mendelsohn, care, în primele zile ale lui mai 1956, au asistat la parastasul oficial la mormîntul lui George Enescu (la un an de la stingerea din viață a Maestrului), apoi turneul Teatrului Național din București, delegații ale Academiei R.P.R., interpreți muzicali. După încheierea turneului Naționalului bucureștean la Paris, dl. M. Bălănescu, îndemnat de unii intelectuali parizieni, prieteni ai României, a decis să-i facă o vizită sculpturoului C. Brâncuși. A fost o inițiativă proprie, mai ales că aflase că i se pregătește la București o expoziție omagială.

Maestrul l-a primit la atelierul său, care se găsea într-o stare «răvășită», probabil din pricina absenție stăpînului, internat pînă de curînd în spital. La început, schimbul de păreri a fost calm, ministrul i-a spus că vrea să-l cunoască ca român și să-l informeze despre situația din țară. Între altele i-a spus că se pregătește, la București, o expoziție cu prilejul împlinirii vîrstei de 80 de ani și i-a transmis urările cuvenite. Brâncuși i-a mulțumit, despre expoziție aflase înainte pe alte căi. Dl. M. Bălănescu i-a adresat apoi invitația să vină în România. Reacția Maestrului a fost dură, spunînd că n-are ce discuta cu «vînduții de la București», care «distrug țărănimea», și «au vîndut pe români rușilor». (Dl. M. Bălănescu mi-a cerut să precizez că acestea au fost ideile și nu a reprodus decît unele expresii ale lui Brâncuși, pe care nu le-a uitat!) Ministrul a încercat să-i înfățișeze unele realizări – construcții etc. – din România, dar Maestrul și-a menținut părerile negative despre situația din țară. La încheierea discuției, destul de agitată, Brâncuși a spus că nu poate da curs invitației de a călători la București. Sculptorul părea obosit și nervos, încît ministrul a socotit potrivit să părăsească atelierul, despărțirea fiind, totuși, cordială, diplomatică. La întrebarea mea pusă dlui M. Bălănescu, dacă în 1956 Legația română a avut vreo dispoziție de la autoritățile de stat și politice de la București să discute cu C. Brâncuși despre averea sa de la Paris, răspunsul a fost categoric negativ. De asemenea, domnia-sa consideră falsuri grosolane alegațiunile unor publiciști, potrivit cărora C. Brâncuși ar fi oferit, în 1956, guvernului român donația averii sale de la Paris. Cînd l-a vizitat pe artist, ministrul Bălănescu nu i-a cerut nimic, nici măcar nu i-a propus să trimită sculpturi la Expoziția aniversară din București. În calitatea sa de reprezentat al statului român, dl. M. Bălănescu n-a avut niciodată mandat să discute cu C. Brâncuși problema averii sale de la Paris.

Dl. M. Bălănescu își amintește și de venirea, în octombrie 1956, la Paris, a soților Florica și Eugen Jebeleanu. Cu toate că era suferind, Brâncuși i-a primit la atelier de mai multe ori, a discutat îndelung cu ei, dar nici atunci n-a fost vorba despre donație, ci doar de o călătorie în România pentru a participa la vernisajul expoziției omagiale.

Se pune, totuși, o întrebare de fond: Care ar fi fost atitudinea sculptorului C. Brâncuși față de invitația oficială de a vizitat Patria,în condițiile inexistenței accidentului și spitalizării? Personal, am convingerea fermă că profesorii Camil Ressu și Ion Jalea l-ar fi determinat să vină în țară, să se întîlnească cu rudele, cu numeroșii săi prieteni și admiratori. Ceea ce s-a întîmplat în lunile de convalescență, absența unei îngrijiri medicale și casnice neîntrerupte etc., i-au slăbit organismul, i-au precipitat sfîrșitul.”

Sursa: cristoiublog.ro