Profesionalismul presei – un drept al cetățenilor

Pretexte: Sunt consumator de știri din mass-media. În această calitate, am sesizat că dispar jurnalele scrise, că agențiile de știri nu se rezumă la știri, ci acum produc și opinii, că se înmulțesc televiziunile (80% din informații ni le luăm de la TV). În paralel am realizat cum rolul televiziunilor de informare se transformă în dezinformare și manipulare, iar cel de formare se transformă într-unul de anti-educație.

Am sesizat că a dispărut Clubul Român de Presă. Am auzit de jurnaliști implicați în afaceri dubioase și șantaje. Am citit sondaje despre corupția din presă. Am mai văzut cum au dispărut organismele de reglaj deontologic deși – paradoxal – au crescut numărul codurilor de aceste gen. Iar recent am asistat întristat la – cumva – autodizolvarea CNA.

Săptămâna trecută am participat la lansarea de către ActiveWatch a raportului despre calitatea mass-media în timpul referendumului de astă-vară. Concluzii triste: nu mai avem organisme de presă, ci instituții de propagandă, în care tendențiozitatea negativă este, de acum, o caracteristică.  Și o spun specialiști, nu eu.

Patru constatări: Asistăm, poate unii chiar afectați, la o masacrare a realității, la o divizare forțată a noastră, la o maculare rău-voitoare a „celorlalți”. Deformația profesională mă face să întreb rapid: „Cine e vinovat?”. De data asta, deși nu vorba de ceva juridic, ci de un domeniu etic, am să mă risc să dau un răspuns multiplu:

Unu: pseudo-jurnaliștii. Există jurnaliștii autentici – care caută știri, le transmit cu acuratețe publicului, le analizează în mod obiectiv. Evident, nu la ei mă refer. Ci la acei indivizi care, în dorința stupidă de emulație față de emisiunea lor din seara precedentă, vor să impresioneze și mai tare, erijându-se în moraliști sociali și aplicând tactica rudimentră a apelului la emoționalul privitorilor. Și la acele doamne care cu un ton mai degrabă de precupețe reușesc să desacralizeze locul de întâlnire pe care l-au reprezentat cândva studiourile TV, prin subiecte stupide și mondenități de prost gust, etalându-și falnic lipsa cunoștințelor generale minime. Mânați de autosuficiență, mulți au impresia că sunt puși acolo nu să modereze, ci de-a dreptul să dicteze (acțiuni, valori, conștiințe, până și decizii judiciare). Au deseori o conduită inaceptabilă (ei pun întrebări, tot ei răspund; ironizează interlocutorii; au apetit pentru distrugere personală și chiar socială); codul deontologic postat obligatoriu pe site-ul angajatorului nu este nici măcar cunoscut, darămite respectat; își justifică atitudinea invocând „libertatea de exprimare” (dar – culmea! – refuzând totodată ca ei înșiși să facă obiectul criticii ca modalitate de exercitare de altcineva a aceleiași libertăți de exprimare). Sper ca într-o bună zi să descopere că celebrul art. 10 din CEDO care consacră această libertate în alin.1, mai are și un alin.2 care îi vizează în mod direct. Toți aceștia au contribuit la diminuarea drastică a încrederii în instituții și la desconsiderarea oamenilor. De fapt, au contribuit la neîncrederea în România.

Doi: entitatea mass-mediatică (postul TV).  E o imensă și probabil profitabilă afacere. Televiziunea devine astfel o fabrică de imagini în mișcare, deseori într-o avalanșă haotică, ilogică și uneori ne-necesară. E interesată doar de exclusivități și rating. Contează câți privitori au fost la un anumit moment în fața ecranului. Nu calitatea știrii, nu importanța ei. Subiectul trebuie livrat cumva, dar nu într-un mod atractiv, ci de-a dreptul scandalos. Pentru că așa vrea poporul (ah, cuvântul ăsta îl tot aud de ceva vreme, și poate într-o viitoare analiză de data asta pe un subiect strict juridic, am să arăt cum aparenta grijă de popor e de fapt un populism ieftin de amăgit acest popor parcă damnat: Parlamentul e al poporului, televiziunea e a poporului, justiția trebuie să răspundă în fața poporului, politicienii se întorc la popor – îmi aduc aminte că la un moment dat fabricile erau ale poporului și chiar țara era considerată a poporului, tocmai de aceea se și numea…Republica Populară Română – triste vremuri). Motiv pentru care vom fi anunțați de o bandă galbenă, cu multe ore înainte, de „exclusivul” sau „senzaționalul” subiect ce urmează a ne ține cu ochii boldiți la ecrane să vedem cine de cine s-a mai despărțit, ce dezvăluiri a mai făcut careva sau ce documente au mai fost procurate pe surse. Sub o crasă neasumare a rolului de limitator al abuzurilor audio-vizuale de către CNA, entitățile media s-au transformat în instituții de propagandă politică, în portavoci de partid.

Trei: invitații din platou (numiți de un intelectual „clănțănitori”, iar în argoul intern al mediei „părelologi”).  Chemați pe grabă, pe parti-pris-uri, aproape indiferent de știre, cu cât mai mulți în studio cu atât mai bine. Invitații sunt deseori ei înșiși jurnaliști, că ajungi să nu mai știi care e moderatorul și care invitatul. Alții sunt și jurnaliști, și patroni de media, și politicieni (mă întreb dacă nu cumva aici se bat cap în cap totuși niște interese). Mai toți  sunt experți în toate, de la fotbal, politică și drepturile consumatorului, până la justiție, relații externe și tactică militară (analistul în toate – o nouă profesie în România). Acum, doar ce văd seara pe subiectul justiție mă îngrozește. Deseori prin afirmațiile făcute și imaginile difuzate se încalcă drepturi ale unor persoane – cum ar fi dreptul la demnitate când ești înjurat de careva din platou; dreptul la prezumția de nevinovăție când ești implicat într-un proces și apare chipul tău filmat în timpul procedurilor fără acordul tău; dreptul la viață privată când îți sunt prezentate discuțiile interceptate în vreun dosar; dreptul la imagine când ți se publică o fotografie privată fără acceptul tău. Apoi, prin comentarea unor proceduri judiciare se spun niște de-a dreptul grozăvii juridice (uneori de invitați care sunt avocați, deși statutul propriu le interzice acest lucru) – de la faptul că dosarele ar fi instrumentate politic, până la criticarea unor hotărâri judecătorești în dosare nevăzute de comentatori, sau victimizarea marilor infractori în loc de stigmatizarea lor.

Patru: privitorii. Aici nu toți sunt vinovați, să ne înțelegem. Unii se uită încântați la ecranul din fața lor: foștii consumatori de filme XXX la miez de noapte așteaptă acum febrilând să vadă o altfel de „partidă” care deseori se transformă într-un adevărat serial orgiastic petrecut live. Alții se comportă precum drogații: știu că le face rău, dar devenind dependenți au înlocuit telenovelele de altădată cu serialele de linșaj organizat, deseori pe același scenariu și rareori cu subiecți diferiți. Alții intră, ca într-o practică ocultă, pe aceleași nivel de vibrații: invectivele rostite de participanții la show-ul TV sunt pentru ei mantre care pot fi apoi replicate, așa că repede după închiderea emisiuni plonjează în spațiul virtual al internetului și dau drumul în mod curajos sub protecția anonimatului la comentarii care mai de care mai porcoase. Nu, ăștia nu sunt vinovați.

Singurii vinovați sunt oamenii lucizi și care totuși nu au curajul să spună celor apropiați și apoi altora că ceva nu e în regulă cu TV-ul din ziua de azi: că nu putem fi un popor numai de violatori, pedofili și corupți cum se deduce din știri; că nu poți acuza, ci doar suspecta un om, până nu se produc probe; că la o TV profesionistă e obligatoriu prin lege să se ceară și opinia celui criticat; că un moderator nu are voie să se implice partinic în discuție și că el trebuie să vegheze ca publicului să îi fie transmisă o informație corectă și ca invitații să adopte o conduită adecvată; că trebuie avut încredere în instituțiile statului și doar angajații lor care fac ilegalități trebuie analizați; că nu persoana, ci faptele unui om pot constitui obiect al dezbaterii; că TV are rol nu doar de informare, ci și de formare, iar halul în care au ajuns discuțiile în platou fac anumite canale sau emisiuni să fie periculoase pentru tineri; că nu e în regulă ca la TV cultura să fie hulită și intelectualii batjocoriți, în timp ce se dezvoltă o singură cultură – cea a urii pentru „celălalt care nu e cu/ca noi”; că nu e în regulă dihotomizarea voită și accentuată a poporului; că nu e ok că politica s-a transformat în politicianism; că nu e tocmai în regulă ca perioada campaniilor electorale să fim invadați de suspiciuni, speculații, acuze în stare nu să ne convingă pe cine să votăm, ci să ne descumpănească și mai mult cu privire la calitatea clasei politice (poate că și ultima perioadă, în care am avut alegeri și referendumuri an de an au contribuit major la deteriorarea stării de lucruri pe care o semnalez); că poate nu e indicat să discutăm atâta politică, și mai deloc despre civism – de exemplu, că independența justiției nu e o sintagmă negociabilă, ci o axiomă pe care se clădește însuși statul de drept ce caracterizează democrația autentică.

O propunere: Cred că în România jurnalismul (sau cum s-o mai fi numind acum) a ajuns la minimul său de stadiu existențial. Dar poate tocmai de aceea, fiind la pământ, ar trebui să fie ușor de reconstruit, de data aceasta într-un mod sănătos. Se impune responsabilizarea presei, fără îndoială. Iar jurnaliștii de bună credință precum și organizațiile care limitează pentru libertatea de exprimare ar trebui să fie primii care să își dorească acest lucru. Cred că o reglementare mai bună a modul în care se poate face presă, se impune –  desigur, nu ca un mijloc de cenzură, ci ca și creionare a unui spațiu în care se pot desfășura acțiuni ale unei prese profesioniste.

Sunt convins că sunt mulți dintre noi, și chiar dintre jurnaliști, care nu fac compromisuri, ceea ce trebuie să ne facă a ne simți demni. Sunt convins că mulți nu suntem șantajabili, deci nu ar trebui să avem teamă (e fantastic cum mulți simt o frică imensă să aibă o poziție împotrivă, de teamă să nu devină un subiect rostogolit de ziare și TV). Sunt convins că, într-o lume plină de nevertebrate, avem totuși și oameni cu coloană printre noi, deci are cine milita pentru principii (și țin să felicit pe cei cinci membri ai CNA care au avut curajul să atragă atenția asupra a ceea ce este în interior). Și, cu siguranță, există și agenți ai schimbării, deci ar trebui să ne asumăm astfel de inițiative (și este de menționat opinia GDS în această direcție).

Justificare: Jurnalismul nu se poate face de oricine și oriunde. Atunci când ești implicat în difuzarea informațiilor prin mijloace de comunicare în masă nu ești nici blogger, nici comentator anonim pe un site. Iar ceea ce se întâmplă cu/la TV, ne privește pe toți: pentru că e un mijloc de transmitere a unor informații la care noi avem dreptul (asta apropo de definiția libertății de exprimare, care nu presupune doar dreptul de a transmite informații, ci și dreptul de a primi informații!, aspect care ar justifica orice acțiune de civism pentru responsabilizarea presei). Informațiile nu pot fi denaturate în mod voit, iar noi nu putem fi manipulați doar pentru că suntem considerați o masă non-combativă de privitori la un simplu ecran. Presa trebuie să fie câinele de pază a democrației, și nu un câine turbat care mușcă grav și pe oricine nu corespunde profilului dictat de interesele de grup. Iar pe mine, ca cetățean, mă interesează democrația. Am dreptul la ea. Tot astfel cum am dreptul la un parlament responsabil, un guvern corect, o justiție integră, tot astfel am dreptul la o presă sănătoasă.

O concluzie: Democrația trebuie să aibă la bază o justiție independentă și o presă liberă, așa cum arătam într-un text din urmă cu vreo 8 ani. Dacă în urma reformelor din 2004-2005 justiția a devenit independentă, în privința presei nu a avut loc vreo reformă: interesele economice și politice au contribuit la decăderea setului de valori pe care ar trebui să se clădească adevărate locuri de informare, de cultură și de educație, nicidecum teatre de război (de multe ori chiar între trusturile media se desfășoară un război fratricid…). Or, aceasta nu este o presă liberă. Nici măcar nu știu dacă mai este „presă”, căci este afectată însăși misiunea ei de informare corectă a cetățenilor, aspect esențial pentru democrație și statul de drept.

Cristi Danileț