romania furata - offshore

Peste 9.000 de firme româneşti au în spate off-shore-uri din paradisuri fiscale. Unele dintre ele au adăpostit „investitori” care au distrus fabrici şi afaceri româneşti şi au pus frână europenizării statului din ultimii 26 de ani. Iată un bilanţ intermediar al campaniei România furată, realizată de DIGI 24 – câteva anchete jurnalistice care au scos la lumină firme paravan prin care s-au derulat afaceri cel puţin discutabile. 

O afacere paguboasă pentru stat, în care apar firme paravan cu sedii in paradisuri fiscale, este şi asa-numitul „Dosar Microsoft”. Primul contract, pentru informatizarea administrației publice centrale, este semnat în septembrie 2003. Guvernul României încheie un acord-cadru cu Microsoft pentru cumpărarea, cu preţ avantajos, redus cu 50 la sută, a 50.000 de licenţe. De acestea ar fi beneficiat 29 instituţii, printre care ministerele de Interne, al Justiţiei, al Sănătăţii, Finanţelor, Institutul Naţional de Statistică sau Parchetul General.

O lună mai târziu, Fujitsu Siemens Computers, în calitate de pretins unic distribuitor al licenţelor Microsoft în România, şi firma Microsoft România însăşi fac o ofertă concretă Guvernului. Cele două companii avansează o propunere comună: vor să vândă statului român, contra a 41.909.325 milioane de dolari, cele 50.000 de licenţe. Oferta, valabilă până la 15 martie 2004, este semnată de Claudiu Florică – director al Fujitsu Siemens Computers România, şi de Silviu Hotăran – Director General al Microsoft România.

Secretarul general al Guvernului, Eugen Bejinariu, şi Microsoft Ireland Operation Limited, prin Fujitsu Siemens Computers Austria, reprezentată de Marcus Dekan şi Heins Mazinger, semnează înțelegerea. Contractul prevede că orice suplimentare de licenţe se va face tot fără licitație, prin acte adiționale. Aşa că până în 2009, momentul expirării contractului, se încheie patru astfel de documente.

În 2014, procurorii anticorupţie încep verificarea primului act adițional, semnat în octombrie 2004. Anchetatorii susţin că întreaga afacere stă sub semnul corupţiei și a fost pusă la cale de Claudiu Florică, directorul Fujitsu Siemens Computers România. Procurorii spun că el a pus bazele unei rețele care urmărea cumpărarea oamenilor politici în vederea încheierii contractului pentru licenţe Microsoft, fără a beneficia în mod real de reducerea de 50 la sută promisă în înţelegerea inţială. Fiecare dintre membrii reţelei avea atribuții clare – unii corupeau oamenii politici, altii înfiinţau off-shore-uri prin care se spălau banii.

Procurorii spun că Fujitsu Siemens Computers a încheiat un contract fictiv de consultanţă cu off-shore-ul Profinet, înregistrat în Liechtenstein, deţinut de Stan Dragoş Şerban, Thomas Heinstchel şi Dinu Pescariu. Scopul firmei era facilitarea transferului banilor de la intermediari la oamenii politici.

Mai întâi am înfiinţat societatea Profinet, domiciliu fiscal în Liechtenstein, în care eram asociaţi eu, Dinu Pescariu şi Thomas Heinschel. Societatea urma să primească, în baza unui contract de Asistenţă Tehnică şi Consultanţă, sumele de bani de la Fujitsu Siemens Austria, care, la rândul ei, primea sumele de bani de la Guvernul României. (…) După încheierea Contractului cu Guvernul României, FSC Austria a plătit în contul Profinet suma de 15.553.938 USD, din care au fost direcţionaţi către Nicolae Culacov suma de 2.250.000 USD (…), către Nicolae Dumitru şi Khalil, suma de 4.950.000 USD. Aceste sume au fost plătite cu titlu de trafic de influenţă„, se arată în declarația lui Dragoș Stan, dată în fața procurorilor DNA.

Procurorii spun că în conturile offshore-ului ar fi ajuns aproape 20 de milioane de dolari. Banii ar fi fost împărţiţi între Running Total Group Ltd. (circa 7.500.000 USD ) şi Nero Invest (450.000 USD) – firme controlate de Nicolae Dumitru, zis Niro, Menedil Associated SA (circa 1.250.000 USD) – firmă controlată de Khalil Abi Chahine, Zonko Overseas Ltd. (circa 5.000.000 USD) – firmă controlată de Dragoş Stan, Atlantis AG (900.000 USD) – firmă controlată de Nicolae Culacov, Adrian Ujeniuc (440.000 USD) şi Dinu Pescariu (3.200.000 USD).

Controversatul om de afaceri Said Baaklini a avut şi el legături economice cu nenumărate off-shore-uri din paradisuri fiscale. Numele lui este legat şi de falimentarea singurului Institut Naţional al Lemnului şi de intrarea în insolvenţă a UCM Reşiţa.

Declinul INL începe la jumătatea anului 2009, în plină criză imobiliară. În urma unei evaluări cerute de creditorul Said Baaklini, valoarea institutului coboară de la 32 de milioane de euro la 2,8 milioane. Omul de afaceri, care cumpărase o parte din datoriile INL, avea de recuperat 3,5 milioane de euro.

În decembrie, INL intră în insolvenţă. Omul de afaceri libanez trece la executarea silită a institutului şi cere vânzarea integrală. Procedura este blocată de decizia de intrare în insolvenţă.

În ianuarie 2010, un nou evaluator, numit de instanţă, stabileşte că INL valorează 12 milioane de euro. În tot acest timp, Institutul îşi continuă activitatea, fără ca angajaţii să aibă lumină şi căldură.

Dan Copăcean, director general al INL: „Din momentul ăla a început tragedia pentru noi, pentru că nu mai puteam lua comenzi.

Între timp, Said Baaklini vinde creanţa pe care o are la INL către firma BCS Secure Investments SRL, în care el deţinea 33,33% din acţiuni. Restul de acţiuni era în posesia unui off-shore din Cipru, Potts Enterprises Limited. După patru luni, pe 22 august 2008, Baaklini iese din firmă şi îşi cesionează acţiunele către un alt off-shore. De această dată, din Panama: Scottsdale Business Corporation.

BCS Secure Investments SRL vinde creanţa Institutului Naţional al Lemnului în vara lui 2011, unui alt om de afaceri libanez, Bachir Wissam. Acesta este un interpus în mai multe afaceri controlate de Said Baaklini.

Bachir Wissam a fost administratorul societăţii Libarom Agri, în perioada 2010 – 2011. Libarom Agri este deţinută în proporţie de 94% de Said Baaklini, cel care o şi administrează. Prin aceasta firmă, Said Baaklini a cumpărat pe 31 august 2010 patru motoare de la UCM Reşiţa cu 250 de milioane de euro, preţ supraevaluat de 50 de ori. Scopul ingineriei financiare l-a constituit o returnare ilegală de TVA: 60 de milioane de euro.

Said Baaklini a fost condamnat în acest dosar pe 18 decembrie 2015, la patru ani şi jumătate de închisoare.

Conform primului buletin de insolvenţă al INL, din 26 august 2011, institutul are datorii totale de 4,1 milioane de euro. 93,4 % din totalul datoriei, adică 3,8 milioane de euro, erau către Bachir Wissam. Restul – salariile angajaţilor şi datorii către furnizori.

Pe 16 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti decide intrarea INL în faliment. Pe 11 octombrie 2012, institutul e scos la vânzare pentru patru milioane de euro. La sfârşitul anului 2013, este vândut pe bucăţi către trei firme controlate de oameni de afaceri arabi.

Cel care a negociat tranzacţiile a fost Remus Borza, prin firma sa de insolvenţă, Assistance Insolve. Contactat de DIGI24, practicianul în insolvenţă a refuzat un interviu filmat. Remus Borza a fost condamnat în februarie 2015 la un an de închisoare cu suspendare, deoarece a fost găsit în conflict de interese. Firma sa de insolvenţă, care era administrator judiciar la Hidroelectrica, a încheiat contracte de asistenţă juridică cu casa de avocatură la care Remus Borza era asociat.

IRMEX SA, firmă controlată de omul de afaceri arab Ali Madadi, a luat o bucată din Institutul Lemnului, cu 1.632.954 de euro. Romanel Internaţional Group SA, societate controlată prin două off-shore-uri reprezentate de Faisal Badr Eddin Sinno – Universal Trading Company S.A.L. din Liban şi Universal Trading CO T.S. Corp din Panama, a cumpărat o altă bucată, cu 2.390.000 de euro. Restul a fost adjudecat cu 1.250.000 de euro de către Supreme Impex SRL, firmă deţinută de off-shore-ul Bolero Investments Limited din Regatul Unit, care e reprezentat de sirianul Khalil Alkhoury.

În toamna anului trecut, în curtea institutului se făceau forări, pentru a se vedea ce clădiri se pot ridica pe respectivul teren.

Alţi doi oameni de afaceri români care şi-ar fi împărţit patrimoniul imobiliar al statului, tot cu ajutorul off-shoreurilor, sunt Radu Dimofte şi Puiu Popoviciu. Ambii sunt consideraţi unii dintre cei mai bogaţi români, specializaţi în afaceri imobiliare.

Despre mama lui Puiu Popoviciu se spune că a fost croitoreasa Elenei Ceauşescu. Soţia lui este fiica lui Ion Dincă, fost prim-secretar al Comitetului Municipal București al P.C.R. Era atât de temut, încât i se spunea Dincă Te-Leagă.

Mircea Gheorghiu, preşedinte Frontul Negustoresc Obor: „Când i se punea pata pe un om îl băga în puşcărie fără nici un fel de problemă. Dădea ordin şi era legat.”

Imediat după Revoluţie, Puiu Popoviciu pleacă la New Jersey, în căutarea visului american.

Se întoarce, şi în 1994 aduce în ţară francizele Pizza Hut şi KFC. Le-ar controla prin intermediul mamei sale, Ligia Popoviciu, acţionar, şi a încă patru off-shore-uri cu sediul în Cipru. Unul dintre ele este TATIKA INVESTMENTS şi apare în foarte multe dintre afacerile familiei Popoviciu.

În anii 90, Puiu Popoviciu şi partenerul său de afaceri, Radu Dimofte, ar fi pus ochii pe cele circa 200 de spaţii ale fostei ICL Alimentara 6, preluate în 1991 de societatea comercială cu capital de stat, SC Practic SA.

Spaţiile însumau, cu totul, 33.400 de metri pătraţi, situaţi pe străzile principale din cartierele bucureştene Drumul Taberei, Crângaşi şi Rahova.

În 2000, Fondul Proprietăţii de Stat, acţionar majoritar al societăţii Practic, renunţă la micii comercianţi şi vinde spaţiile fostelor alimentare lui Zerlin Dimofte, tatăl afaceristului Radu Dimfote, precum şi firmei INTERNATIONAL BUSSINES & TRADING CORPORATION, un off-shore cu sediul în Insulele Turks şi Caicos din Marea Caraibelor.

Off-shore-ul era reprezentat legal de Mihai Bejenaru, considerat a fi unul dintre interpuşii lui Puiu Popoviciu. Mihai Bejenaru şi Puiu Popoviciu sunt amândoi judecaţi pentru felul în care au ajuns să dezvolte imobiliar zona comercială Băneasa, un teren de 224 de hectare, aflat atunci în proprietatea publică a statului.

Dan Trifu, vicepreşedinte Eco-Civica: „Nu poţi să cuantifici profitul pe care-l trimit acolo. Statul român nu impozitează acele profituri.”

 

Cititi mai mult pe digi24.ro