În vestiarul Spaniei a fost găsită o hîrtie
Dragii mei, trebuia să vă scriu rîndurile acestea mai de mult. Mi-am dat seama acum, după ce v-am văzut reproşurile din ochi. Am aflat-o tardiv, chit că s-ar fi cuvenit s-o ştiu. Într-un grup, trădătorul nu e doar cel care vinde secrete duşmanului, ci şi cel pe care constaţi că nu mai poţi să te bizui. Iar eu v-am trădat. Nu, nu vă grăbiţi să spuneţi că nu-i aşa. V-am lăsat cu ferestrele deschise în furtună. V-am făcut să trăiţi betonaţi în certitudinea că sfinţii nu greşesc. V-am hrănit cu iluzia infailibilităţii. Iar acum plătim cu toţii. Dac-aş mai avea puterea să glumesc, aş da vina pe voi. Fiindcă, în fond, voi m-aţi suit pe soclul rezervat salvatorilor. Voi, publicul şi ziarele. Ce-aş putea să vă cer acum? Să mă desanctificaţi? Ar fi caraghios.
Dacă v-aş peţi iertarea, aş cădea în dramoletă ieftină. Dac-aş începe să-mi aduc aminte că am făcut totuşi şi lucruri bune, m-aţi bănui de escrocherie contabilă, de trafic cu afecte şi efecte. Barem tu, Sergio, care-mi şoptiseşi la ureche “Eşti căpitanul nostru, hombre” după ce era să vă las fără La Decima, ce-ai putea să mai spui? Te-ai refugia cu ochii în cer, cum facem toţi cînd ni se pare că regizorul ne dă roluri peste puterile noastre. La ananghie, se ştie, facem sanctuar din orice: din rîsul unui puşti, din fîlfîirea unui steag, din amintirea suporterului care-ţi cerşea tricoul, mănuşile sau măcar autograful. Din îmbrăţişarea iubitei, din solidaritatea părinţilor, din empatia fundaşului stînga.
Au trecut doi ani de cînd am rugat un arbitru să fluiere sfîrşitul meciului. Era 4-0 pentru noi în finala de la Euro cu Italia şi am simţit că prelungirea chinului, fie şi cu trei minute, ar fi fost o impoliteţe sadică faţă de ceilalţi şi în primul rînd faţă de prietenul Gigi Buffon. Vineri l-am rugat din nou pe arbitru să pună capăt supliciului, dar de data asta cei conduşi cu patru goluri eram noi. Ce simetrie stranie, ce buclă a destinului, ce subiect de roman pentru cine va avea timp şi talent să-l scrie! Grandoare şi prăbuşire? Extaz şi agonie? Mărire şi decădere? Nu, nici vorbă, dragii mei. Îi spune pur şi simplu viaţă. Cîteodată cu aur pe glezne, alteori cu pelin în gură, alteori stropind pămîntul cu sînge, lacrimi şi sudoare. Dar viaţă. V-I-A-Ţ-Ă.
Cam asta ar fi. Vă strîng mîna, vă las cu bine şi vă cer iertare pentru iluziile pe care vi le-am făcut ţăndări. Nu mă conduceţi, ştiu drumul. L-am făcut de-atîtea ori, cu alai şi aplauze. De data asta, vă rog să mă lăsaţi singur. E mai bine.
Iker al vostru
Sursa: gsp.ro
Comentariile sunt închise.