Stilistica plagiatului

Trebuie spus de la inceput ca, in cazul dat, o masura educativa sau reparatorie – obligatia de a “reface paginile scrise, punand intre ghilimele secventele preluate, cu indicarea exacta a sursei –, ar produce un efect catastrofal: zecile de ghilimele nu ar transforma textul intr-o lucrare stiintifica, ci intr-o ciudatenie”, scrie Rodica Zafiu intr-un editorial publicat pe Contributors.ro

Cazul de plagiat facut public in ultima vreme, cu textele puse la dispozitia cititorilor pe site-ul ziarului Gandul, ne permite sa confruntam sistematic textul-sursa (Dumitru Diaconu, Curtea penala internationala. Istorie si realitate, All Beck, 1999) cu textul-tinta (Victor Ponta, Curtea penala internationala, teza de doctorat, 2003) si sa evaluam tehnicile si strategiile preluarii masive de fraze si paragrafe. Trebuie spus de la inceput ca, in cazul dat, o masura educativa sau reparatorie – obligatia de a reface paginile scrise, punand intre ghilimele secventele preluate, cu indicarea exacta a sursei –, ar produce un efect catastrofal: zecile de ghilimele nu ar transforma textul intr-o lucrare stiintifica, ci intr-o ciudatenie, intr-o succesiune de lungi citate preluate dintr-o singura sursa, intinse pe pagini in sir, cuprinzand mai multe paragrafe identice, juxtapuse fara comentariu, fara evaluare si punere in rama. Fiind vorba de o cat se poate de evidenta copiere, dovedita irevocabil de cantitatea de text succesiv identic (ba chiar si de preluarea structurarii capitolelor), se pune cel mult intrebarea ce anume difera de la un text la celalalt si cum se pot interpreta minimele deosebiri.

Uneori, elevii sau studentii incearca sa copieze creator, acoperindu-si urmele: segmentarea frazei, reducerea drastica a adjectivelor, inlocuirea prin sinonime sunt procedee care pot transforma un text pana la a-l face greu de recunoscut. Nu pare sa fie vorba de asa ceva in cazul nostru, pentru ca paragrafe intregi sunt lasate ca atare, absolut identice, in succesiunea lor si cu inceputul (care atrage de obicei atentia) foarte vizibil. Usoarele modificari par a fi doar rezultatul unei revizii stilistice (imperfecte, mai ales in privinta punctuatiei). Aceasta s-ar fi putut petrece chiar in momentul redactarii textului (intr-o copiere „manuala”, cu cartea in fata) sau ulterior (in cazul unei preluari mecanice, cu copy and paste). Ipoteza unei preluari manuale ar explica unele mici diferente prin dificultatea de a copia absolut exact un text; filologia se ocupa de multa vreme de stabilirea filiatiilor textuale prin identificarea greselilor tipice sau a modificarilor introduse de copist sub influenta particularitatilor sale lingvistice.

In treacat fie zis, nici textul-sursa nu respecta rigorile scrisului stiintific, stilul sau fiind mai curand jurnalistic: contine foarte multe informatii fara a preciza de unde sunt preluate si doar cateva citate – puse intre ghilimele, e drept, dar fara indicarea exacta a sursei. Din loc in loc, textul tinta incearca sa devina mai solemn-juridic, prin substitutii lexicale: prepozitia pentru e inlocuita cu in vederea, in anexa cu in cadrul anexei, de cu de catre, cum cauzal cu pentru ca, evident cu in mod evident, pronumele ea cu aceasta. Exprimarea datelor e amplificata prin termenul generic: in 1928 devine in anul 1928, din 1949 – din anul 1949, la 1 septembrie – la data de 1 septembrie, la 16 noiembrie – la data de 16 noiembrie. Cele cateva substitutii sinonimice par sa vizeze tot accentuarea stilului oficial si reducerea colocvialitatii: a capata e inlocuit cu a dobandi, sa se faca cu sa se realizeze, hotararile erau luate devine hotararile erau adoptate, au trebuit 32 de zile – au fost necesare 32 de zile. Uneori, se schimba si timpurile verbului, prezentul fiind inlocuit cu trecutul, iar trecutul – cu un viitor narativ. „Oficializarea” stilului poate produce constructii greoaie, cu greseli de punctuatie: de exemplu, secventa sa declare ca devine sa declare faptul, ca. De altfel, revizia e imperfecta, pastrandu-se destule greseli ale originalului: e preluat suparatorul si parazitar („prin care sunt sanctionate faptele ilicite cele mai grave apreciate ca si crime internationale”); in ciuda reducerii (binevenite) a posesivului sai, pleonastic in context, e pastrata o greseala de ortografie: „acceptarea de catre un stat de a remite pe proprii sai cetateni”. In procesul copierii se mai adauga cateva elemente de legatura intre fraze si paragrafe: conectori – astfel, prin urmare – si insertii metalingvistice: asa cum mentionam mai sus, asa cum vom nota in continuare.

Pentru a intelege mai bine operatia de „transformare” (care elimina ipoteza/scuza ca pasajul ar fi fost destinat punerii intre ghilimele, disparute in mod misterios), am notat in paranteze, in pasajul de mai jos, toate modificarile: „Pe parcursul timpurilor [timpului], [se adauga: asa cum vom vedea] doua mari probleme – evident [in mod evident], conexe – au conditionat [vor conditiona] evolutia si acceptarea justitiei penale internationale: pe de o parte, necesitatea de a defini cu exactitate crimele internationale ce urmau a fi supuse jurisdictiei Curtii, iar pe de alta parte, o corecta delimitare a prerogativelor statelor in aceasta materie, de prerogativele pe care urma sa le capete [dobandeasca] jurisdictia penala internationala. Ambele probleme au pricinuit [vor pricinui], desigur, vii dezbateri, exprimandu-se puncte de vedere dintre cele mai contradictorii. Era necesar [Va fi necesar] sa se stabileasca, deci, cu exactitate, in mod preliminar, ce anume [anume dispare] fapte urmau sa fie [vor fi] judecate de catre un eventual tribunal international, multa vreme aceasta discutie fiind subordonata distinctiei intre infractiunile «politice» si infractiunile de drept comun”.

Un alt citat poate ilustra raportul dintre minimele modificari (se adauga 6 virgule) si maxima fidelitate lirica: „Chiar daca acest statut isi are limitele sale, el fiind supus oricand unor serioase critici, totusi un vis[,] de peste un secol[,] al justitiei internationale[,] de creare a unei instante penale internationale permanente[,] devenea realitate: se infiinta in sfarsit la Roma[,] in pragul dintre milenii[,] o instanta penala permanenta – Curtea Penala Internationala”. Dupa pagini de preluare, autorul textului-copie simte in sfarsit nevoia sa se distanteze de subiectivitatea textului-sursa, punand intre ghilimele (desigur, fara indicarea sursei) interogatia lirica din final: „Ora astrala a justitiei universale. A batut oare?”.

Poate cineva sa creada sincer ca adaugarea unor virgule, cateva substitutii sinonimice si cateva schimbari ale timpului verbelor ar face din aceste pagini o rescriere originala, si nu un exemplu de plagiat? Chiar daca practica copiatului, indelung exersata in scoala, ar duce la asemenea confuzii, ramane valabil un principiu: atunci cand cineva isi asuma prin scris apartenenta la o comunitate stiintifica, nu-i este ingaduit sa ignore legile acesteia.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro