În iunie 1943, pe fondul unei anumite demoralizări a Armatei Române după Dezastrul de la Stalingrad și începutul Ofensivei Rusești spre Vest, Mareșalul Ion Antonescu face o vizită pe Frontul de Est, mai precis în zona de luptă a Diviziei 24 Infanterie, condusă de generalul de divizie Radu Niculescu- Cociu, divizie făcînd parte din Armata a 3-a, avînd drept comandant pe generalul de armată Petre Dumitrescu. Divizia avea drept misiune de luptă paza litoralului Mării de Azov între Mariupol și Beryslav.

Publicația de Front Sentinela dedică spații ample acestei vizite. În numărul din 27 iunie 1943, unui comentariu redacțional entuziast – „Mareşalul în inspecţie pe front” – îi urmează un amplu reportaj dedicat vizitei, scris de un redactor al publicației care l-a însoțit pe Mareșal. Despre vizitele Mareșalului pe Front sunt pe Internet fotografii și chiar filmulețe. Nu există ( cel puțin eu n-am găsit așa ceva) reportaje gazetărești. Reprodus de mine mai jos, cel din Sentinela, intitulat simplu „Mareșalul pe front”, constituie un document de excepție nu numai despre felul de a fi al Mareșalului Antonescu, dar și despre relația dintre soldați și Conducător.

Mareşalul în inspecţie pe front

În preajma împlinirii celui de al doilea an de război contra bolşevismului, d. Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului, a ţinut să se ducă printre dragii săi ostaşi de pe front, să le vorbească cu glas de părinte, să le asculte păsurile şi să le citească în ochi scânteia aprigă de şoimi neînfricaţi porniţi să lupte pentru Patrie şi Cruce.

Acolo, departe, spre poarta de răsărit a Europei, a ţinut Marşalul să coboare în mijlocul unităţilor româneşti, să se bucure de ţinuta lor exemplară, să le aducă sfatul său de încercat ostaş. Cu mare bucurie l-au primit bravii luptători pe iubitul Mareşal, care aducea în mijlocul lor icoana scumpă a Patriei.

Cu o energie neobosită, călătorind cu automobilul sau avionul, Marele Căpitan al Armatei Române a trecut, ca un arhanghel de lumină, de pe litoralul mării pe tărâmul Transnistriei, inspectând cu amănunţime tot ce trebuia. A parcurs în câteva zile sute de kilometri, fără întrerupere, ici, aninând o decoraţie unui brav, dincolo mângâind copii de şcoală, aducând pretutindeni îndemnul său de foc.

„Am venit între voi – glăsui Mareşalul în faţa ofiţerilor unei Mari Unităţi – ca să vă mărturisesc încrederea şi dragostea Ţării, să vă arăt toată grija pe care v-am purtat-o şi v-o purtăm, pentru ca să duceţi la glorios sfârşit lupta aprigă pe care am pornit-o pentru biruinţa Neamului Românesc.

Să vă sfătuiesc, nu este nevoie: simt aceasta în privirile dv., ale tuturor. Sunteţi ostaşi de elită, vă puteţi mândri că aparţineţi unei Mari Unităţi, care necontenit s-a distins pe câmpul de onoare.

Ţara, prin mine, astăzi vă rosteşte încrederea pe care o pune în dv.: este speranţa că veţi şti să asiguraţi şi de acum înainte viitorul Neamului, viitorul copiilor de pe ogoarele româneşti, care de vitejia dv. Atârnă.

Nu mă îndoiesc că veţi izbuti să fiţi egali cu înaintaşii, în lupta pentru restaurarea hotarelor, pentru repararea greşelilor trecutului, pentru înălţarea Patriei.

Vă urez sănătate!…

Dumnezeu să vă ajute să vă întoarceţi în ţară biruitori!…”

Bravii noştri ostaşi, pătrunşi până în suflet de cuvântul Mareşalului vor lupta cu aceeaşi dârzenie până la victoria finală, până la împlinirea sfintelor drepturi ale Neamului.”

Semnat Sentinela

(Din Sentinela, 27 iunie 1943)

Mareşalul pe front

O hartă!

Numai o clipă ne-ar trebui o hartă, să ne orientăm doar fugar în goana aceasta cu avionul şi cu trenul, ici sărind din carlingă în automobile, pe urmele Mareşalului Conducător, dincolo trezindu-ne faţă în faţă cu marea, după o fluidă aterizare. O şosea paralelă cu litoral înflorit, mai deunăzi; astăzi, galopul motoarelor care în lung monom peste însorita împărăție a ciulinilor şi a pulberii. Populaţia s-a schimbat şi ea prin rarele sate prin care le întâlnim: după slavi cu carnaţie bălană ca a viermilor, tipuri mongolice, apoi iarăşi namile de statură caucaziană. Automobilul devorează în dimineaţa înăbuşitoare zeci de kilometri: înghiţim şi noi, ca şi el pe nările cilindrilor, belşug de praf prin pleoape, prin urechi, pe gură… Iată stepa cu care se războiră ostaşii noştri, în vertiginoasa lor epopee, lunecă Nistrul, lunecă Bugul, lunecă Niprul și Donul, pe lângă mormintele lor nimic nu poate șterge amintirea burințelor și a vitejiilor… Fluviului sacru al Muscălimii – „măicuța Volga”, ea însăși – va avea mai mult de spus istoriei dspre Dorobanții și Roșiorii noștri decât a avut de povestit viitorimii Berezina despre grenadierii Corsicanului sau despre falanga Macedoneanului, străvechiul Eufrat…

… Marea unitate la care poposim după lungi ore de întrecere cu mașinile, este condamnată de Generalul Niculescu-Cociu. În singurătatea aceasta, primul gând al Mareșalului Conducător este să afle dacă se mențin legăturile sufletești dintre soldat și Patrie:

– Gazete vă sosesc aici? – întreabă Domnul Mareșal Antonescu pe primul ostaș.

– Da, să trăiți, Domnule Mareșal!… Primim „Soldatul” și „Sentinela”… Numai pe ale militare!…

– Dar celelalte?… De ce nu vă sosesc?

– Celor abonați le vin și acelea regulat – lămurește generalul Niculescu-Cociu… Altfel este greu.

– De ce greu?… Am dat ordin să se trimită!… Este oare atât de greu să se obțină de la ziare, pentru ostașii frontului, gratuit, câteva sute de gazete?…

Prin labirintul tranșeelor

– Dumneata, domnule sublocotenent, ai tras cu grenada?… Cu mitraliera­?… Ce ai d-ta, ca armă?… Să-ți văd pistolul-mitralieră!…

Ofițerul este un comandant de pluton din brigada colonelului care conduce acum pe Domnul Mareșal Antonescu prin complicatul furnicar de tranșee ce se întinde până departe spre litoral. Toate aceste minunate poziții, gata să reziste la orice tentativă de debarcare, au fost săpate cu lopata individuală, în primele ore ale instalării Marei unități pe poziție, pentru ca soldatul să fie obișnuit să se îngroape în pământ imediat ce se culcă undeva, sub focul sau în așteptarea inamicului.

Un pușcaș, primul întâlnit, este interogat de Mareșal cu aceeași curiozitate și răbdare, ca și toți ostașii de până acum. Conducătorul nu se teme de monotonie, de vreme ce în materie de control și supraveghere trebuie să știi să te împlânți în realitate:

– Cum o duci?…

– Foarte bine!…

– Stai în repaus!… Ia spune, tu cu ce ai tras?… Câte gloanțe? Câte gloanțe cu mitraliera?… Grenade?… Deschide cartușiera!… Câte gloanțe ai?… Atâtea?… Scoate-le și le numără, să văd dacă sunt toate!… Bine, văd că ies la socoteală și că nu sunt ruginite!… Cu mâncarea cum stați?… Tu, cel slăbuț de colo, ce-ai mâncat azi dimineață?… Pâinea nu e cam puțină?…

Un sector mai departe, unde o unitate proaspăt sosită nu și-a organizat încă desăvârșit tranșeele, deși este de 3 ore pe poziție, Mareșalul Conducător reamintește principiile poruncitoare ale războiului de astăzi.

Țărâna, suprema armură

– Forța infanteristului, ca și a oricărui soldat, este că în momentul când au ajuns într-un loc, a și dispărut în pământ! Puneți-vă necontenit capul la judecată, întrebați-vă în orice clipă: „Ce pot face eu astăzi, acum, imediat, spre a-mi spori tăria de foc și rezistența? Veți descoperi că pământul este o forță neprețuită… pentru oricine care știe să-l folosească: acasă pentru muncă, iar aici pentru luptă!… O forță extraordinară… și pe care oriunde ai poposi, o afli îndată la îndemână!… O forță care nu costă nimic!… Îndată ce-ai urcat pe poziție, imediat ce te-ai instalat în sector – uite așa cum ați făcut aici – într-un ceas, în două ore, omul se îngroapă! Întâi amplasament pentru armă – fie infanterist, fie artilerist!… Apoi groapă-adăpost pentru om!… Când te poți astfel ocroti, de ce să n-o faci?… Să lupți pentru țară, dar să nu mori inutil..

Un sublocotenent timișorean, rănit la Odessa, povestește Domnului Mareșal, cum a luptat cu Regimentul 2 Dorobanți:

– S-a bătut bine, „2 Dorobanți”! amintește Conducătorul.

– Astă iarnă ați avut cojoace, căciuli?… Cum trăiți?…

– Trăim bine și-aici! – răspunde cel întrebat, un caporal buzoian, de la „aruncătoare”.

– Spune misiunea brandului dumitale!… Este sectorul său aici, sergent? Al tău este soldatul ăsta?… De ce nu-l înveți și pe el să vorbească tot atât de dezghețat ca tine?…

Automobilele ne ridică, acum, spre a ne strămuta mai către litoral printre lungi kilometri de tranșee organizate în adâncime, împotriva tentativelor de debarcare. La coborâre, cel care ne conduce pe poziție este căpitanul de artilerie Mihail Mazilu, comandant al uneia din bateriile de coastă ale sectorului:

– Oamenii tăi – spune Domnul Mareșal unui caporal – nu sunt destul de adânc îngropați, împotriva focului vrăjmaș!… Ce te faci cu servanții, dacă se pune dinspre larg cu artileria pe voi?

– Să trăiți, Domnule Mareșal – răspunde senin gradatul – dacă s-o înverșuna cu urgia tunului pă noi și dacă le-o fi scris să nu scape și așa, și așa tot se prăpădesc!!….

– Aha… Ești fatalist! – zâmbește Domnul Mareșal. – Să mi-i cam lecuiți de socoteli ca astea!…

Alarmă pe mare

… O rachetă colorată a țâșnit, și-a mlădiat agale în văzduh traiectoria obosită, apoi din ea se desprind într-o deltă luminoasă trei molatece lampioane, care coboară galeș spre pământ, stingându-se progresiv, ca niște stele căzătoare… În spatele, în dreapta, în stânga noastră, detunături cu vuiet de vulcan, clănțănit sinistru de mitraliere, împușcături asurzitoare se dezlănțuiră, ca un satanic șuierat. Pe marea din fața noastră, cât poate cuprinde privirea, uriașe explozii urmează, mai aproape, mai departe, mai în lături, înflorind largul cu gigantice corole de fum ca niște crini întunecați ai morții… Este un vuiet infernal: noua baterie de coastă își varsă asupra valurilor veninul de schije și de mitralii – pe lărgimea sectorului toate armele automate s-au năpustit să zădărnicească debarcarea unui imaginar vrăjmaș. Nici augusta împărăție a undelor nu scapă de urgia războiului. Obuzele biciuesc valurile cu harapnicele lor de jăratec, negrele geysere ale exploziilor se apropie tot mai mult de butoaiele acele minuscule, care se zăresc în depărtări ca niște negi ai valurilor… În câteva minute de tir, cele câteva duzini de butoaie răzlețite spre larg au dispărut în adâncurile străvezii.

Exercițiul a izbutit să ne confirme nebunia unei încercări de debarcare inamică în sectorul acestei Mari unități românești. În urma măruntelor ținte figurând bastimente vrăjmașe, nu rămân pe valuri decât sporadice creste albe, ca niște plutitoare lebede de spumă…

Cei din cotul Donului

Automobilele au demarat, dar Mareșalul Conducător revine aproape de plajă, coboară, strânge mâna unui general, apoi dispare în automobil, nu putuse pleca fără a-și lua rămas bun de la ofițerul comandant de sector care făcuse o atât de izbutită demonstrație de forță. Și din nou ne lansăm în goană prin tunelul de praf corosiv al șoselei, printre holdele de „răsărită”, cum spun Transnistrenii noștri la „floarea soarelui”.

Inspecția continuă la alte baterii vecine, se încheie în acest sector tot la bateria căpitanului Mazilu Mihail, care a luptat cu artileria sa în cotul Donului. Servanții au o alură elegantă, în bluzele lor de vară, proaspăt primite.

– Tu unde ai luptat, fruntaș, de ai cules două răni? a întrebat Mareșalul Conducător.

– Rănit întâi la Odessa… A doua rană în cotul Donului!…

– Dar baie, fac ei în mare? – se întoarce Mareșalul către căpitan.

– Fac toți mereu!…

– Ia vezi să nu ți se înnece vreunul!…

Apoi, după o pauză:

– Câte cămăși ai tu, cel de colo? Dar tu?…

Unul are trei; celălalt are patru și ca întotdeauna, acolo unde surprinde asemenea stridențe – bănuind în lipsa de uniformitate o neregulă, o dezordine sau o chinezărie birocratică, Mareșalul cercetează. Întrebările se succed fulgerător, șerpuind printre gradați, imposibil de parat sau de eludat, de vreme ce Conducătorul înfige stiletul răscolitor mai adânc, tocmai acolo unde a simțit răspunsul șovăielnic, ocolitor. Este ca un fitil exploziv: odată aprins, bickfordul acesta trebuie să ducă inexorabil la țintă, la rezultat, la explozie…

De data aceasta, enigma se lămurește: al doilea ostaș poseda, la micul echipament, un schimb de acasă!…

– Bocancii?

– Suficienți! Astăzi am primit încă de rezervă!…

Un soldat cam balaoacheș are noroc să fie și el remarcat:

– Eh!… Te văzuși în vilegiatură la mare!… Te mai plimbai tu pe plajă, ziua?… Cum îți place?…

– Mie-mi place mai mult desculț!, se demască sincer faraonul… Mereu mă scald în mare!…

– Te speli și cu săpun – nu?… – ori te mulțumești numai cu baia asta în mare? – zâmbește Domnul Mareșal.

Economiile ruinătoare

 – Ai tras cu mitraliera, tu?… Cu grenada?… Cu pușca mitralieră?… În câte rânduri? – întrebă acum Mareșalul Antonescu pe un fruntaș.

– În nenumărate rânduri!, se laudă ostașul.

– Eu le vreau numărate – precizează Mareșalul, cerând imediat să vadă carnetul individual de tragere al soldatului:

– Să nu se întâmple cumva să aflu o unitate fără asemenea carnete de tragere!… Când se schimbă ofițerul, cel nou care vine trebuie neapărat să aibă oricând sub ochi situația la zi a instrucției de tragere, să nu stea să facă anchetă, interogând pe fiecare trăgător!… Așa este? – încheie Conducătorul, cerând avizul unui sergent încheietor… Ia spune!… Dar tu de ce tremuri așa?…

– Stau prea încordat!…

– Să nu tremuri!… Ce, eu mănânc oameni?… Am venit să stau cu voi de vorbă!… Trebuie să te simți la largul tău!…

– Mă simt, să trăiți, Domnule Mareșal!…

– Dar tu ai tras cu armele automate și cu grenada?…

Este întrebarea stăruitoare, monotonă, obsedantă, aceea în care grija ocrotitoare a Mareșalului Antonescu a concentrat zeci de ani de experiență tactică. Tragerea individuală – baza instrucției, armura vieții ostașului – îl face să amintească necontenit ordinele date Mareșalilor unități, regimentelor, plutoanelor:

– Nu vrem economie la muniție, când e vorba de instruit soldații și ofițerii, ca să se bată!… Pe ăsta – îl vedeți – pe servantul acesta artilerist, vreau să-l văd trăgând perfect cu toate armele infanteristului, pe care poate fi în orice moment chemat să-l ajute, să-l înlocuiască sau să-l cruțe!… Așa s-au putut salva tunurile, când li s-a întâmplat să fie împresurate, în acest război!…

Ei, servanții, ei singuri, trebuie să știe să-și apere tunurile!… Să ajungă să aibă asta, și ei, în sânge!… Să se descurce din orice impas, să aibă mâna deprinsă, să judece!… De pildă, privind corturile de acolo, atât de iscusit camuflate, să-și spună ca și mine acum că ar trebui mai risipite! Cade acolo un obuz și face ravagii prin toate!… Loc aveți destul, slavă Domnului!… Nu vă înghesuiți, în război!…

Românul cu ciorba!…

 Bateria căpitanului Mihail Mazilu se descurcă splendid la inspecție: calm, discret cu seninătatea omului care știe că nu poate avea nicăieri surprize catastrofale, generalul Niculescu-Cociu zâmbește tăcut în flancul Mareșalului, care se îndreaptă spre bucătării.

– Masa de azi?…

– La prânz, ciorbă de arpacaș și trei ouă… Seara în plus marmeladă și unt…

Dar mâncarea aceasta cam nemțească nu este pe gustul tuturor acestor plugari, munciți uneori de nostalgia mujdeiului de usturoi, a saramurii de plătică, a sărmăluțelor cu smântână.

– Românul, cu ciorba, să trăiți Domnule Mareșal! – îi scuză bucătarul pe nărăviții lui compatrioți și clienți…

Dar succesul căpitanului artilerist Mazilu nu se încheie la cazan. Când Mareșalul Conducător pătrunde în adăposturile de tunuri și de muniții cu firidele atât de minunat ascunse, însoțitorii săi au prilejul să audă scăpându-i de pe buze un elogiu neobișnuit:

– Foarte bine lucrată, poziția!…

Firește, după ce ați săpat toate aceste tranșee și adăposturi, nu v-ați mulțumit să risipiți în față și în spate pământul scos!… V-ar fi reperat ușor, atunci, aviația inamică de recunoaștere!… Dar ce-ați făcut oare cu pământul scos?…

– L-am încărcat și l-am transportat departe de poziție în câteva sute de căruțe!

– Perfect!… Perfect – continuă Mareșalul.. Apoi, după o pauză, în vreme ce suita privește admirativ spre căpitanul Mazilu:

– Ideal! – își încunună Mareșalul verdictul.

Mareșalul Conducător, edificat, se desparte acum de ofițerii sectorlui. Din ușa automobilului însă se întoarce spre a mai întreba:

– Dezertori aveți?

– Niciunul! – raportează laconic și mândru artileristul.

– Dar cu localnicii ăștia ruși, cum se poartă soldații?… Nu aveți plângeri?… Să se poarte frumos cu poporul, vedeți!… Fiecare ostaș să se gândească necontenit că are și el un cămin!…

Toată lumea în mare!…

 Pe plaja sectorului vecin, unde coborâm acum, apa amară linge leneșă nisipul blond. Valurile, în fața cazematelor, își cântă eterna lor melodie. Dincolo de țărm, geamătul sonor al largului, dincoace, în beția de soare a dimineții, ghitare de greieri și elitre de libelule…

– Oamenii afar!

La comanda magică, din măruntaiele acestui pământ unde nu se zărea țipenie de român, răsăriră deodată zeci de voinici.

– Cazemata aceea nu este practică… Ați muncit voi mult, zidind-o din cărămidă, dar primul obuz sosit vă ucide toți oamenii cu țăndări de zid!… Căutați altceva…

Dintr-un pâlc de localnici, care se agită puțin mai încolo pe plajă, un flăcău spân s-a desprins și șoptește ceva unui căpitan:

– Ce spune? – întrebă Mareșalul.

– Nici eu nu pricep – se nedumirește ofițerul, crezând într-o jalbă.

– Găsiți un interpret…

Tălmaciul repede aflat, deslușește iute șarada:

– Sunt pescari care au întins rețelele, pentru prins peștele…

Vă roagă să veniți să asistați și D-voastră la trasul năvodului, Domnule Mareșal!…

– Hai să le facem pe plac!…

Doisprezece pescari – amintind pâlcul apostolilor, la lacul Tiberiadei – trag bătrânește de cele două capete ale năvodului… Eei-uh-niem!… Ei-uh-niem!.. Rețeaua scufundată nu a ieșit încă din străvezii adâncuri, dar pe luciul de smarald al mării se agită zburdalnic năvodul de raze al soarelui…

Mareșalul se întoarce către generalii însoțitori, la flancul cărora un colonel arborează un pântec decorativ:

– D-voastră faceți baie în mare!…

Grupul generalilor are o tresărire de recul, către uscat. Nu cumva, acum…

– Fac ofițerii inferiori – precizează decent colonelul.

– Dumneata, cred că nu faci!, glumește Mareșalul… Te-ai cam îngrășat!…

– Haina este de vină, Domnule Mareșal!, explică ingenios colonelul… E făcută în țară, după măsuri trimise de aici, fără mine!…

Generalul Petre Dumitrescu, căruia acest excelent colonel îi este cunoscut, intervine cu bună dispoziție și cu inimă bună:

– Las’că și celelalte vestoane tot așa îți vin!…

… În monotona cadență a gestului milenar, pescarii au scos din mare năvodul. În fața soiurilor bălțate de pești, erudiția piscicolă a fiecăruia este stimulată:

– Cegă!… Calcan!… Păstrugă!… Guvizi!…

Solzii argintii scânteiază în soare, dar recolta nu a fost de data aceasta faimoasă. Marea muscălească și-a refuzat colaborarea…

– Poate prindem de pe mare mai mulți cioloveci, de s-or încumeta să vină, glumește un căpitan.

Sublt. r. Ion Dumitrescu

(Din Sentinela, 27 iunie 1943)

Sursa: cristoiublog.ro